Sprechen sie deutsch ? (28 aprilie 2009)

...au fost primele cuvinte pe care le-am auzit imbarcandu-ma in calatoria catre "Tara de Aur" sau "Tara Fluturelui", Thailanda. O sa revin imediat la cum mi-a fost dat sa aud aceasta intrebare in mult iubita limba a lui Goethe, insa inainte de toate m-am gandit ca o mica prefata la cele ce vor urma n-ar strica.

In septembrie 2008, satul de corporatia mancatoare de suflete (nu-i dam nume acum, n-as vrea sa-i fac reclama) am ales sa merg pe un alt drum, un drum care rezona mai bine cu ceea ce imi doream eu de fapt din totdeauna: sa plec in lumea larga cu boceluta in spate si sa vad la ce as putea fi de folos. Era o seara tarzie destul de calduta de toamna, cand surfand pe site-ul celor de la World Wildlife Fund International (www.panda.org) am dat in mod intamplator peste programul "Youth Volunteer Program" care mi-a zgandarit imaginatia de la prima vedere. Pe scurt acest program te invita sa petreci 3 luni in Madagascar, ca voluntar, ajutand populatia indigena sa se ajute singura, printr-o serie de activitati de educatie si informare pe probleme de mediu, de dezvoltare durabila si constientizare a importantei mediului in relatia om-natura.

N-am stat pe ganduri, am aplicat, iar dupa circa 2 saptamani, am primit un mail din Elvetia (sediul WWF International) prin care mi se confirma ca am trecut cu bine prima etapa. Au urmat o serie de interviuri telefonice in engleza si franceza, plus alte teste, iar confirmarea de acceptare a venit undeva la sfarsitul lui octombrie. Deja imaginatia mea o luase razna: plaje albe, palmieri, cocotieri si mai stiu ce alti copaci exotici, oceanul azuriu, soarele la apus si tot felul de stereotipuri de genul asta... Incepusem sa ma pregatesc: pasaport, viza, bilet de avion, plasa de tantari, o tona de medicamente, vaccinuri, haine de vara, malarie, lotiune de plaja, echipament de snorkeling si un entuziasm oarescum bolnavicios...Intr-un final, 7 februarie era ziua in care trebuia sa ma urc in caruta zburatoare de la Blue Air catre Paris, urmand ca de acolo sa petrec alte 10 ore intr-o caruta la fel de zburatoare catre Antananarivo. A urmat si demisia, au urmat si lacrimile corporatiste de fericire stranse cu atata sarguinta si nesat in aproape 5 ani pe plantatia de bumbac. Eu urma sa dansez in jurul focului pe o plaja undeva in sud-vestul Madagascarului si asta era tot ce conta pentru mine.

Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, la sfarsitului lui ianuarie 2009 primesc un mail de la WWF din Elvetia prin care sunt anuntat ca in Marea Insula au inceput violente proteste stradale, datorita instabilitatii politice din regiune si ca plecarea mea si a celorlalti 5 voluntari este incerta.Disperare, emotii, nervi intinsi la maxim, tigari multe, prieteni pe care ii stresam cu tanguielile mele patetice...Eram jobless, homeless si cam toate "less-urile" la care va puteti gandi...

Am tras aer in piept si am inceput sa astept noutati legate de evolutia lucrurilor din Madagascar, iar situatia nu avea decat sa se inrauteasca pe zi ce trece: bai de sange, circa 170 morti, stare de alerta, toate ingredientele caracteristice unei lovituri de stat. Trecuse deja o luna de la virtuala mea plecare, iar plaja alba si oceanul azuriu incepusera sa se dilueze intr-o mare nebuloasa.Intre timp unul dintre voluntari (Sawyer din SUA) plecase catre Antananarivo in ciuda insistentelor WWF de a nu intra in tara datorita pericolelor la care se expunea, a ajuns acolo, a inceput sa ne relateze ca un adevarat reporter CNN ce se intampla, a prins ceva de lucru si acum vad poze cu el pe Facebook cercetand cu interes jungla madagascariana, activitati de altfel independente de WWF si de ce trebuia sa prestam noi acolo. Cele doua fete (Anna din Canada si Sian din Australia) au fost plasate de WWF in Senegal, iar ceilalti doi voluntari (Alex din Belgia si Markos din Grecia) au anulat participarea in proiect.

Mi se parea ca cerul pica pe mine si ca eu intru in pamant cu tot cu cerul pravalit. Intre timp era deja sfarsitul lui martie si eu aveam activitatile zilnice specifice unei loaze (trezit la ora 3 dupa masa, internet si din cand in cand cumparaturi la "supermarketul" Melaz din Pajura). N-am sa intru in detaliile legate de modul cum destrabalarea nocturna din aceste aproape 3 luni cat am taiat frunze la caini, alaturi de precupetii mei m-a facut sa ma simt din nou ca la 20 ani, cand boschetam diverse colturi ale Romaniei alaturi de aceeasi precupeti, pentru ca nu e cazul acum. Poate facem un blog mai draga mai pentru a istorisi si acele depravari, candva.. :)

Revenind la tragedia mea damboviteana, am insistat pe langa cei de la WWF sa-mi ofere un plasament intr-o alta tara unde aveau deschis un proiect si unde as putea fi de folos. Dupa indelungi schimburi de mail-uri, coordonatoarea noastra din Elvetia, ma anunta la inceputul lui aprilie ca am fost acceptat de catre biroul lor din Thailanda, pentru un stagiu de 3 luni in Bangkok, unde urma sa coordonez impreuna cu cei de acolo, un workshop international pe probleme de mediu. Entuziasmul meu a fost moderat la inceput si de faptul ca la inceputul lui aprilie in Thailanda au avut loc la fel ca si in Madagascar proteste stradale, dar acestea au regresat rapid, facand loc bucuriei mele care escala pe zi ce trece. Am repetat ciclul cu viza, bilete de avion etc si iata ca 28 aprilie urma sa devina Ziua cea Mare. Usor, usor a trecut timpul, cu oprire in statia "Paste" cu ale sale oua rosii, cozonaci si buna dispozitie ortodoxa, insa gandul nu-mi era deloc la acestea ci la plecarea mea.

28 aprilie dimineata, soare, cald, Bucuresti, coafura rezista...sau nu, pentru ca dormisem doar 3 ore in acea noapte si probabil aveam fata unui bidon turtit.M-am pus in masina alaturi de proprietareasa mea (Bibi, luv ya) si valea catre halta Titu a.k.a aerportul Baneasa (orice asemanare intre gara din Titu si aerportul Baneasca este reala). Ne-am protapit in fata aerportului, ne-am luat ramas bun (mentionez ca smiorcaielile de rigoare au avut loc cu o seara inainte la intalnirea precupetilor) si m-am pozitionat in sala de asteptare, unde personaje mai mult sau mai putin dubioase asteptau rata de Viena, operator Sky Europe.

Toate bune si frumoase, ne transporta caruta terestra la caruta aeriana, numai ca la imbarcare surprize surprize si nu cu Andreea Marin Banica Jr. ci cu semaforista sau ce functie o fi indeplinand madama aia in aerport, care imi mentioneaza ca nu-mi permite imbarcarea in avion deoarece bagajul meu de mana semana cu vuitoana (sac de rafie utilizat pentru transportul international de acareturi de catre conationalii nostri) unui romance venite din Madrid. Ce-i drept bagajul de "mana" arata precum un copil obez de 10 ani, dar cum sunt un optimist incurabil m-am gandit ca pot strecura nevazut ditamai hurdughia fara prea multe incidente, dar se pare ca nu. Semaforista s-a dus sa vorbeasca cu echipajul de bord, sa-mi sustina cauza si ulterior a revenit spunandu-mi ca e ok (nu stiu cum o cheama, dar o pup si ii multumesc pentru lobby-ul facut).

La intrarea in avion m-a intampinat o austriaca care folosise prea mult fond de ten la viata ei, cu un zambet larg pe buzele-i rubinii si care m-a intrebat tacticos: "Sprechen sie deutsch?"Continuarea in episodul urmator...