..."nein, meine liebe, ich spreche kein Deutsch" imi zic eu in minte (cunoscatorii de germana sa ma corecteze daca n-am zis bine), insa ii raspund pe un ton zambaret "No, I speak English", dupa care ma invita catre locul meu din ciorogoata aeropurtata. Intre timp se facuse oarescare valva in jurul "vuitoanei" mele care prin bunavointa unui stewardez austriac si-a gasit linistea pe un scaun apropiat mie. M-am asezat cumintel pe scaun, mi-am pus centura, motoarele au pornit, echipajul de bord ne explica cum sa folosim jacheta de salvare in cazul in care ne prabusim in mare (destul de ciudat pentru ca de la Bucuresti la Viena nu prea exista intinderi asa mari de ape, dar poatea aveau in minte lacul Balaton sau Dunarea, hell knows..)
Am zburat mai putin decat dureaza o sedinta de coafor la unele fete (adica vreo ora si jumatate) si la 11:15 am aterizat in capitala Austriei, cu un rucsac in spate, vuitoana in mana si laptopul in cealalata, aratand precum un mic caraus simpatic si voios de marea aventura in care tocmai se imbarcase. La Viena urma sa petrec aproximativ 12 ore in asteptarea legaturii catre Bangkok.
La fel cum se intampla in orice alta capitala europeana, totul a mers struna, incepand de la verificarea rapida a pasapoartelor la plasarea bagajelor intr-un birou special amenajat, pe perioada cat urma sa vizitez orasul.Am luat trenul CAT (City Airport Train), am platit 21,70 EUR pentru un bilet dus-intors plus niste calatorii incluse cu metroul vienez, insa se pare ca exista si o varianta mai ieftina de bilet, insa ca de obicei am aflat asta ulterior de la un prieten, asadar daca ajungeti prin Viena, intrebati la ghiseul de informatii CAT ce bilet (cat mai ieftin) va este necesar pentru a ajunge in oras si inapoi. Am coborat la capatul liniei CAT in statia Landstrasse (cred ca asa ii zice) si am judecat eu ca trebuie sa ajung undeva in centru si acel centru era reprezentat de statia Karlsplatz conform afiselor de la metrou. Ajung in locatia cu pricina, iar cand am iesit deja se simtea atmosfera occidentala si neimbacsita a majoritatii oraselor mari din Europa: oameni simpatici si zambitori, multi straini, agitatie pe strazi, personaje "ciudatele" de la babe imbracate ca la circ pana la punkeri cu cel putin 3 randuri de cercei in ureche, limba, spranceana, nas s.a.m.d.
Fiind soare si frumos afara, am luat-o agale pe jos spre inima Vienei (oras pe care-l vizitam pentru prima oara), admirand de-a stanga si de-a dreapta oamenii, locurile si civilizatia din orasul dunarean. Intre timp ca orice turist respectabil, am impuscat cateva fotografii pe drum cu o parte din cladirile care mi se pareau mie interesante si mi-am vazut in continuare de poteca. Am ajuns pe strada pietonala din centrul Vienei, unde rand pe rand se oranduiau cele mai cunoscute lanturi de magazine, chioscuri stradale, monumente vechi, priviri ratacite, figuri zglobii si asiatici pozand in delir totul, inclusiv asfaltul (cred ca mint aici, dar nu sunt sigur).
Am mers ce am mers si ma opresc in Stefansplatz, unde in mijloc troneaza impunatorul dom din Viena si care era in reparatii la momentul vizitei mele.Ulterior, dupa ce mai trag o raita prin zona, surprizand cu delicatele pe aparatul meu foto proaspat cumparat, instantanee din peisajul vienez (incluzand si aici celebrele trasuri) si ma hotarasc ca ar fi momentul sa-mi fac siesta pe o terasa langa dom. Mi-am gasit o masa mai la soare, mi-am pus ochelarii rapitori, am comandat o bere cu lamaie si m-am pus pe fermentat ganduri si senzatii care se derulau cu o mare repeziciune in mintea mea, astfel incat timpul parea sa se dilate in jurul meu. Imi aduc aminte si acum acea senzatie unica de libertate pe care o simteam in timp ce sorbeam tacticos din bere si priveam la agitatia urbana din jurul meu, la oamenii de cele mai diferite nationalitati, zambitori si eleganti in comportament, care-si vedeau fiecare de treaba lui.
Dupa aproximativ doua ore, m-am decis sa iau si un pranz vienez la un chiosc stradal constand in niste carnaciori deliciosi, mustar si paine, toate asezonate cu o felie de pizza si apa plata. Acum stau si ma intreb, oare de ce in Bucuresti gasesti aproape peste tot doar shaorme ? Poate ca shaorma aia reprezinta acelasi balamuc intern atat de specific romanilor..sau poate nu.
Termin de pranzit si pornesc la fel de agale catre nicaieri, vrand sa ma las pierdut printre cladiri si ajung in fata Operei din Viena pe o bucata de bordura, marginind o fantana. Eram destul de obosit, era ora 4 si mai aveam inca vreo 7 ore pana la avion si parca imi venea sa ma intind putin pe iarba, insa ceea ce a urmat a fost o experienta deosebita, uluitoare, socanta si la fel de reala ca soarele care stralucea inca pe cer.
In timp ce eram intr-o stare de usoara beatitudine de la caldura si berea cu lamaie, s-a asezat la vreo doi metri de mine, o doamna destul de in varsta, care vorbea in engleza la telefon si care plangand, mentiona printre suspine ca nu-si doreste sa se alfe aici si ca este singura in Viena printre toti acesti straini. Impresionat de starea in care se afla respectiva doamna si de faptul ca eram la fel de singur ca si ea aici, am asteptat sa termine conversatia si am intrat in vorba cu ea. La inceput era destul de reticenta la dialog insa dupa 5 minute a izbucnit intr-un siroi de lacrimi, povestindu-mi drama ei. O cheama Christine Egger, astazi 1 mai, implineste 50 de ani si fusese deportatata din S.U.A in Austria, in urma cu 1 luna.
Am invitat-o la o cafea sa-mi povesteasca ce s-a intamplat, a acceptat cu placere si ulterior am aflat ce s-a intamplat in viata Christinei si de ce anume plangea in fata Operei din Viena. Nascuta in Franta, dintre un tata american si o mama austriaca, a trait acolo pana la varsta de 7 ani, cand s-a mutat impreuna cu parintii ei in Germania, in Manheim (locul unde de fapt se intalnisera parintii ei, tatal fiind militar si lucrand intr-o baza a armatei americane de acolo). La varsta de 18 ani a plecat in S.U.A. in cautarea marelui vis american, care intr-un fel sau altul fusese trait pana recent. S-a casatorit cu un american a avut 3 copii, ulterior acesta a murit, s-a recasatorit si a avut inca 3 copii cu ultimul sot de care a divortat acum cativa ani. In 2003 cel mai mare baiat a fost omorat intr-un conflict intr-o inchisoare din S.U.A, dupa care ea a avut un atac de cord si a fost spitalizata o luna.
Ca si cum acestea nu ar fi fost suficiente, in septembrie anul trecut, statul american si-a dat seama ca Christine Egger, mama a 5 copii si bunica a inca 3, nu are cetatenie americana dintr-o regretabila eroare petrecuta acum 30 ani, cand a ajuns in State, si astfel au expulzat-o in martie in Austria, locul nasterii mamei sale, in conditiile in care ea nu mai vizitase aceasta tara niciodata, doar stie putina germana de la mama ei.
Acum Christine, aceasta femeie din Virginia, cu accent tipic de Sud, este o persona non-grata pentru S.U.A. dupa ce timp de 30 ani a votat, a platit impozite si taxe, a avut contributii la fondul de pensii si somaj. Stau si ma intreb cum este posibil sa se intample asa ceva si cum este posibil ca aceasta doamna sa locuiasca in Viena intr-un camin de persoane fara adapost, la capatul orasului, printre drogati, betivi si sa fie nevoita sa cutreiere in fiecare zi strazile Vienei, pentru ca fiecare zi intre ora 8 dimineata si 6 seara este data afara din adapost, datorita politicii de cazare a adapostului ?
Statea in fata mea, sorbind acel capuccino cu frisca si cu lacrimi in ochi imi povesteste cum o dor articulatiile de la atata hoinarit si din cauza diabetului, cum a ajuns o paria a societatii, cum toata viata ei a fost furata intr-o clipa, cum fiica ei cea mare se casatoreste acum in mai si cum nu va putea sa o vada la altar, cum umbla cu gentuta ei in care cu drag a impletit un sal in lungile ore petrecute pe strazi si cum intr-un final are credinta ca Dumnezeu a trimis-o aici cu un scop, nu l-a aflat inca, insa este sigur de asta.
Dupa 5 ore petrecute impreuna, am realizat ca problemele mele au disparut subit si ca de fapt sunt cel mai fericit om de pe Pamant si ca ea a fost intr-un fel sau altul ingerul meu in acea dupa-amiaza insorita in Viena, la fel cum si eu am fost pentru ea. Mi-a dat o felicitare pe care a adus-o cu ea din State si pe care intr-un mod ironic scrie ca "You are the man", alaturi de niste cuvinte din suflet, care m-au emotionat.
Ne-am despartit, mai plini de sperante, de incredere ca "Totul va bine", am facut schimb de numere de telefon (telefon care ii fusese facut cadou de o doamna din Africa de Sud pe care o cunoscuse la slujba de duminica) si de e-mailuri, urmand sa ne revedem cand ma intorc in august in Viena. Am fost profund marcat de povestea Christinei si de taria de caracater pe care o afisa in ciuda incercarilor extreme din ultima perioada, privind totusi cu optimism la viitor si ca intr-o buna zi se va intoarce la cei dragi... "Ce va fi, va fi" a spus ea la sfarsit..
Continuarea in episodul urmator...
lacrimile imi siroiesc pe obrajii incinsi dupa mica ta romanta cu parfum
RăspundețiȘtergerece dulce esti...
RăspundețiȘtergere