9,000,001 locuitori (29 aprilie 2009)

...am ajuns la masina d-lui Phanya, care este de fapt o duba verde foarte simpatica, mi-am trantit bagajele in portbagaj, iar eu m-am asezat pe bancheta din spate. Al doilea lucru pe care l-am aflat despre Bangkok, in mod direct (dupa caldura apasatoare) este ca la ei se conduce ca in Anglia, adica cu volanul pe dreapta masinii si in sens invers de miscare a automobilelor decat la noi. La inceput ori de cate ori faceam stanga aveam impresia ca o sa ne ciocnim cu o alta masina care venea din fata, insa usor usor m-am obisnuit. A fost un drum de aproape o ora pe autostrada de la Suvarnabhumi pana la sediul WWF Thailanda, care este undeva in nordul orasului.

Ca orice metropola asiatica, Bangkok are probleme cu poluarea aerului si a apei (apa de la robinet nu este potabila), suprapopularea si blocajele de trafic, unde conform d-lui Phanya, poti ramane prins cate 2-3 ore. Faptul ca automobilele sunt modalitatea de transport cea mai populara in Bangkok, contribuie in mod decisiv la aglomerarile imense de masini. Cele mai multe autoturisme sunt marca Toyota.

Dupa vreo o ora si ceva de mers cu masina, am ajuns la sediul WWF care se afla intr-un complex foarte cochet de birouri, cu mici fantani arteziene si palmieri. Sediul este nou, biroul mutandu-si activitatea aici acum o luna de zile si astfel lucrurile inca nu sunt toate aranjate. Prima oara cand am intrat, am facut cunostinta cu Geoffrey Blate, coordonatorul si supervisorul meu, din S.U.A, care m-a intampinat cu entuziasm si care ulterior mi-a facut cunostinta si cu restul echipei WWF, compusa din aproximativ 15-20 oameni. Dupa turul de onoare si stabilirea detaliilor administrative (cum ne vom organiza programul zilnic, unde o sa stau, informatii despre cum ma voi deplasa prin oras etc) am pornit spre locul unde voi fi cazat temporar pentru urmatoarele doua zile, intr-un hotel pe nume YWCA (Young Women's Christian Association) care face parte dintr-un ONG international (cu acelasi nume) fondat in 1855 si care are ca scop promovarea pacii, dreptatii, echitatii sociale, prin imputernicirea femeilor de pe tot globul. Hotelul se afla in apropierea statiei BTS Sala Daeng si in general este o destinatie perfecta pentru tineri cu un buget redus si rucsacul in spate.

Impreuna cu dl Phanya si duba sa verde, Geoffrey m-a condus la hotel, iar pe drum am mai aflat cateva ceva despre ce face el aici si despre oras. Este din New York, doctorand in domeniul protectiei padurilor tropicale, teza si lucrarea de doctorat fiind sustinuta de cercetarile pe care le-a facut in padurea amazoniana vestica, in Bolivia, in urma cu cativa ani. Lucreaza in Thailanda din octombrie anul trecut, este casatorit cu Sujata din India si are doi copii adoptati (Daniel de 3 ani si Sabina de 2 ani) din Kazahstan, in concluzie o familie cu adevarat internationala si multiculturala. Este un tip vioi, entuziast si un pic cu capul in nori, care mi-a vorbit cu mare pasiune despre munca pe care o face aici si despre workshop-ul pe care-l vom organiza pe 20/21 iulie aici in Bangkok. Am aflat ca intr-adevar traficul este o problema majora a Bangkok-ului mai ales in orele de varf (8-10 dimineata si 5-8 seara), ca mancarea vanduta pe strada este foarte buna si ca nu are sens sa ma ingrijorez asupra calitatii ei si ca cea mai buna modalitate de transport urban este BTS-ul (Bangkok Sky Train), un tren suspendat care circula foarte rapid prin peisajul bangkokian. I-am povestit cate ceva despre Romania, despre backround-ul meu educational si despre cat de obosit si entuziasmat sunt ca ma aflu aici, cu toate ca mi se parea ca sunt inca intr-un vis.

Am ajuns la hotel, unde m-am cazat intr-o camera single la etajul 5, pretul camerei pe seara fiind de 800 Baht (aproximativ 20 EUR), foarte ieftin avand in vedere conditiile oferite: aer conditionat, TV, baie in camera, servicii de curatenie, sticle cu apa etc. De altfel in general pentru un european viata este in gernal destul de ieftina in Bangkok, insa o sa revenim si la acest aspect mai incolo. M-am instalat, am facut un dus si am dormit pana in jur de 12 noaptea cand m-am trezit transpirat tot, pentru ca uitasem sa dau drumul la aerul conditionat (aici exista o intreaga cultura a aerului conditionat, aparat indispensabil in conditiile de vreme existente). Ma gandeam eu ca ar fi o idee buna sa deschid geamul ca sa mai intre aer, insa mare greseala ! In unele nopti aerul umed si fierbinte este mai insuportabil decat in timpul zilei, asa cat am fumat o tigara am dat drumul si la aerul conditionat din spatele meu ca sa fie totul mai suportabil. Privelistea era extraordinara: prin fata geamului trecea un canal de apa (Bangkok mai este si supranumit "Venetia Asiei" datorita sistemului de canale, care insa in ultima perioada au fost astupate si transformate in strazi), pe malul caruia se afla un restaurant foarte sic si elegant cu lampioane care luminau strada. In spatele acestuia se ridicau 5-6 zgarie nori, banci, blocuri de apartamente, de birouri si sedii de companii, care luminau cerul Bangkok-ului cu reclamele colorate din varful acestora. Eram emotionat si impresionat deopotriva de acest New York asiatic (n-am vazut inca New York-ul, dar imi imaginez ca seamana), de atmosfera incinsa, de mirosurile cele mai diverse pornind de la cel de canal pana la cel de betisoare parfumate, de luminile care se intindeau pe zeci de kilometri, de noaptea care de abia se asternea si de faptul ca eu, un personaj oarescare, faceam deja parte din acest imens puzzle.

Nemaiavand somn, cu o pofta imensa de inghetata si suc cu gheata, am hotarat sa ma imbrac si cobor sa vad ce optiuni am in achizitionarea acestor delicatese. Era aproximativ ora 2:30 A.M., am iesit in bulevard si nici n-au trecut 5 minute si deja o armata de taximetristi mici si agitati sareau pe mine oferindu-mi un voiaj cu masina lor oriunde doream. Le spuneam ca doresc "aiscrim" si "gius" insa toti ma invitau in taxi-urile lor, explicandu-mi ca pot cumpara chestiile asta doar daca merg cu taxi-ul la vreo 2-3 km distanta. Insistentele lor nu m-au convins, asa ca am luat-o la picior in directia opusa, decis sa explorez pe cont propriu zona inconjuratoare. La o prima vedere nimic nu parea deschis la ora aceea si numai bine ca la un moment dat, un taxi (apropo, aici in Bangkok 90% dintre taxi-uri sunt roz) a tras langa mine si un nene simpatic si FOARTE insistent m-a ajutat sa gasesc Pocalul de Aur (aka inghetata si sucul, eram uscat de sete efectiv si apa nu mai aveam in camera). M-a convins faptul ca a zis ca ma duce la McDonalds (imi dadea o oarecare senzatie de familiar in toata strainatatea aia) si ca accepta EUR in loc de Baht, deoarece inca nu apucasem sa schimb banii. Dl Phu are 38 ani, castorit, 3 copii si un apetit grozav in a vorbi despre prostituatele thailandeze, ma rog de fapt toata conversatia s-a rezumat la acest subiect si la diverse aspecte de "business" precum costul pe noapte, costul partial si costul celor necesare in infaptuirea "afacerii". I-am explicat ca "maybe someother time" :)) .

Calatoria dus-intors a fost 5 EUR, la coborare dl Phu solicitand elegant si un bacsis, repetand "tip, tip, tip". Amuzat de micul asiatic si de entuziasmul sau molipsitor, i-am lasat 1 EUR urandu-i o seara frumoasa. De obicei tipping-ul nu este practicat in Thailanda, insa in situatii precum: calatorie cu taxi noaptea, situatii de blocaj in trafic, este posibil sa se ceara o cantitate destul de mica de bani, in plus fata de pretul standard.

M-am intors la hotel, am adormit greu in jur de ora 5, gandidu-ma ca astazi Bangkok-ul a mai primit un locuitor, cu numarul 9,000,001. Bun venit !

Continuarea in episodul urmator..

Sufrageria din avion si bucataria din Bangkok (28-29 aprilie 2009)

...m-am suit in CAT si am pornit catre Schwechat, aeroportul din Viena, era in jur de 19:30, m-am oprit sa fac niste cumparaturi in Billa (da, au Billa in aerport) urmand sa rumeg la cele cumparate in timp ce sedeam in sala de asteptare din aerport. Avionul decola la ora 23:20, iar din experientele anterioare trebuie sa faci check-in-ul cu 2 ore inainte de zbor. Mi-am recuperat bagajele de la biroul special amenajat, am platit 3 EUR pentru fiecare geanta depozitata, deci in total 9 EUR si m-am indreptat spre check-in sa vad daca nu cumva se poate sa-l fac mai devreme.

Ora 20:30, la ghiseul Austrian Airlines m-a intampinat o domnisoara foarte draguta care mi-a spus ca se poate face si acum check-in-ul, asadar entuziasmat de faptul ca voi fi eliberat de bagaje, am inceput sa desart pe banda rulanta sacii de cartofi. De data aceasta am zis sa infrunt vuitoana si am decis sa o intreb pe domnisoara de la AA daca ma primeste in avion cu bagajul de "mana", ea s-a uitat lung la vuitoana care zacea pe banda, cantarind aproximativ 10 kg (!!), si dupa o scurta sedinta de dat din gene si zambind larg si prietenos la dumneai, a decis sa puna "nazdravana" impreuna cu rucsacul la bagajul de cala. YEEE !!! am exclamat in sinea mea, multumindu-i bilingv si aratand ca sunt extrem de recunoscator pentru ca m-a scapat de cele 24 Kg pe care le caram dupa mine (14 Kg rucsacul de spate si 10 Kg nazdravana). Mi-a inmanat boarding ticket-ul si eu ramas doar cu laptopul, pregatit sa zburd ca o caprioara prin aeroport, uitandu-ma dupa un loc unde sa ma asez. Incepusem deja sa fiu foarte obosit, dormisem in ultimele 36 ore doar 3 ore si asta isi spunea cuvantul, nu ma mai puteam concentra, uitam unde puneam diverse lucruri prin geanta, ameteam etc.

M-am asezat la un momentan pe o banca langa doi rusi, un tip si o tipa, care citeau in aeroport presa on-line si am pus capul pe geanta de laptop pentru un scurt somn, stiu doar ca am dormitat vreo jumatate de ora, asa cu capul inainte, intr-o pozitie demna de contorsionism, cand m-am trezit speriat deodata pentru ca nu stiam cat e ceasul, era 21:30, iar eu la 22:20 trebuia sa ma prezint la imbarcare. Nemavrand sa dorm precum bufnita pe craca, m-am ridicat si am purces intr-un ritm alert catre toaleta sa ma improspatez dupa care niste am decis eu sa ingurgitez niste vaci moarte de la McDonalds. Zis si facut, dupa cina "delicioasa" m-am indreptat spre poarta A04, unde se facea imbarcarea. Evident in dementa mea de la ora aia si ametit de la proteinele radioactive am facut imbarcarea la poarta A 10 (nu stiu de ce eram eu foarte convins ca A10 e poarta mea cu toate ca ma uitasem de vreo 3 ori pe bilet). Am ajuns acolo, m-am despuiat de toate obiectele metalice, telefon mobil, laptop si am trecut prin chestia aia ca o poarta de metal (nu stiu cum se cheama, poate ma lumineaza cineva) si ..TZAR TZAR a inceput sa piuie alarma, dupa care un austriac zelos a inceput sa ma pipaie frenetic in cautarea "marului stricat". In cateva minute si-a dat seama ca piuitoarea s-a declansat de la tenisii mei care aveau niste chestii de metal pe ei, m-am descaltat si mi-am scos sosetele care aveau un iz de balta in putrefactie...Ma rog, am trecut cu delicatete peste acest episod gandidu-ma ca ei m-au pus sa ma descalt asa ca nu au decat sa suporte consecintele sosetelor atomice..C'est la vie, c'est la guerre !

Am coborat in sala de asteptare de la poarta A10, ca sa fiu intampinat de singurul "pasager" al cursei catre Bangkok si anume omul de serviciu ! Inmarmurit de goliciunea spatiului si a maturii care se pendula agale pe podea, il intreb pe stimabil unde e poarta A04 (intre timp mi-am dat seama ca nu ma aflu unde trebuie) si imi arata directia. Dupa vreo 10 minute de mers, ajung intr-un final la poarta de imbarcare, prezint pasaportul si biletul de avion domnisoarei de la AA, la care dumneai usor surprinsa de prezenta mea acolo imi spune ca "I'm sorry Sir I don't know you, do you have a visa?"...in mintea mea raspunsul meu era urmatorul "Well, daaaaah normal ca nu ma cunosti, nu e ca si cum am petrecut Revelionul impreuna si plus de asta cum crezi ca m-as fi imbarcat in avionul catre Thailanda fara viza, doar asa sa vad daca sunt suficient de inteligent incat sa pot fenta cele 50 de verificari din aerport?"..ma rog, ceea ce a iesit pe gura a fost pana la urma "Yes, I have the visa, you can check it on the second page of the passport". S-a uitat la ea, la fel cum se uita curca-n lemne si m-a lasat sa trec mai departe, unde am reluat ritualul dezbracarii si al perchezitionarii.

M-a asezat in sala de asteptare, iar dupa vreo jumatate de ora am inceput sa purcedem catre avion. Uitandu-ma pe geamul aeroportului, avionul era IMENS, cum nu mai vazusem asa ceva, doar prin filme, eu zburand pana atunci doar cu carutele binecunoscute de toata lumea si eram impresionat si bucuros in acelasi timp ca in sfarsit calatoream cu o companie respectabila, cu servicii mai bune. Primul lucru care m-a izbit cand am intrat in avion, a fost senzatia ca intrasem intr-o sufragerie de apartament, nu intr-o aeronava: fotolii, ecrane de televizor, masute pentru apa, cafea, etc. Eram entuziasmat la maxim, plus un sentiment de confort si grija pentru pasageri. Echipajul de bord arata extraordinar, imbracati toti in rosu si alb, cu un zambet impecabil si dinti albi, de o politete exagerata aproape. Interiorul navei era de vreo 3 ori mai lat decat un low-cost, cu 9 scaune pe rand si doua culoare de acces intre ele, in lungime nu-mi dau seama cat era, dar avea 3 compartimente: 1 business si 2 economy (acolo unde aveam si eu loc), compartimentul economy era lung cam cat doua treceri de pietoni si inchipuiti-va ca erau doua !! M-am asezat la geam, unde era locul meu si am asteptat decolarea. Ni s-a adus la cunostinta ca ni se vor servi 2 mese, una acum si una spre dimineata, apa la discretie, plus filme, muzica pe ecranul din fata, perne, paturi si cam tot ce gasesti inclus in serviciile unei companii mari.

Avionul nu era plin, cu destul de multe locuri libere, iar din fericire aceste locuri libere erau si langa mine in randul de 3 scaune, unde stateam doar eu. M-am asezat confortabil in scaun, l-am tras pe spate si am inceput sa cercetez micul univers care se desfasura in fata mea. Si cum se intampla ca de fiecare data cand "nu stie taranul ce e aia sofranul" mi-a luat cel putin 10 minute sa-mi dau seama cum se schimba canalele la ecranul din fata, cum se foloseste telecomanda de la el, cum se pun castile in urechi si tot asa mai departe. La un moment dat una dintre stewardese vazandu-mi agitatia s-a oferit sa ma asiste in cuplarea device-urilor electronice la corpul meu. Eram conectat, insa acum imi era sete de la vaca macdonaldiziana care isi dadea ultima rasuflare in stomac si cred ca am fatait-o pe saraca fata de cel putin 5 ori sa-mi aduca apa. Ulterior m-am mai relaxat si am incercat sa dorm, insa am fost trezit de anuntul capitanului navei care ne ura bun venit la bord si ne anunta detaliile de zbor, 10 ore de calatorie, altitudine 10.000 metri si ca vom ajunge la ora locala 14:20. Intre timp a inceput sa fie servita si masa care consta in: paste cu tot felul de sosuri, salata de legume, suc de portocale si ceva dulce, am ras tot ! :) foarte buna de altfel.

Mai departe, totul a decurs mult mai rapid decat ma asteptam, mi-am pus niste muzica in casti si gandindu-ma ca peste 10 ore o sa fiu intr-o alta lume, cu totul diferita fata de ce vazusem pana acum, m-am scufundat in scaun, punandu-mi o perna la cap. Mai mult decat atat, incurajat de ceilalati pasageri care procedau la fel, m-am intins la orizontala pe cele 3 scaune, insa cum se intampla de obicei n-am reusit sa dorm deloc..

Zborul a fost foarte lejer, se mai plimbau insotitorii de bord pe ici pe acolo, insa liniste si noapte in cabina de zbor. In ciuda faptului ca eram epuizat efectiv, ma simteam bine si astfel calatoria mi s-a parut excelenta si destul de scurta.

Deja se facuse ziua si venise micul dejun: cascaval, sunca, legume, suc de portocale, dulceata etc. M-am uitat pe ecranul din fata mea care afisa itinerariul de zbor si care indica ca suntem deasupra Indiei, destul de aproape de Himalaya, insa din pacate nu se vedea nimic pe geam datorita norilor de dedesubt. Mai aveam 2 ore si jumatate pana la Bangkok. Am mai rasfoit cateva reviste si ziare, in timp ce ma uitam fascinat pe ecran si la locurile pe deasupra carora zburam, deja intrasem in Myanmar (tara extrem de instabila din punct de vedere politic, datoria regimului dictatorial) si urma sa traversam capitala, Yangoon si fluviul Irawaddy.

La un moment dat, insotitorii de bord au venit la noi cu un formular de la biroul de imigrari thailandez, rugandu-ne sa-l completam. Eu n-am inteles foarte bine de ce este necesar sa fac asta, asa ca in prostia mea n-am facut-o si l-am aruncat undeva pe scaun, urmand sa inteleg ulterior la ce folosea...

Avionul se pregatea de aterizare si incepusem deja sa intrezaresc pamantul si imensul estuar format de fluviul Chao Phraya la varsarea in Golful Siam, in apropiere de Bangkok. Imprejurimile capitalei semanau perfect cu o pescarie, foarte multe bazine de apa, inconjurate de multa vegetatie si asezari omenesti. Am aterizat cu 10 minute mai devreme la Suvarnabhumi (aerportul international din Bangkok) si am procedat spre iesire, unde urma sa ma astepte cineva delegat de catre WWF Thailanda. In imensul aeroport, multa foiala, multe nationalitati si imensa tabela cu sosiri si plecari, la care imi place foarte mult sa ma uit, nu stiu din ce motiv dar imi place. Pe ici pe colo, oameni care purtau precaut masti de protectie, probabil datorita crizei mondiale generata de izbucnirea pandemiei de gripa porcina din Mexic. Era un peisaj exotic si foarte international. M-am prezentat la biroul de verificare a pasapoartelor si atunci am aflat ca era necesar sa completez acel formular de la biroul de imigrari thailandez pentru ca altfel nu aveam cum sa intru in tara, prima oara nu l-am completat bine, nici a doua oara, dar "third time was a charm", cum spune americanul. Tot acest proces a durat aproximativ 45 de minute, de fiecare data fiind necesar sa stau din nou la coada.

Am trecut cu bine mai departe, mi-am recuperat bagajele imediat, care ramasesera ultimele pe banda si am pornit spre iesire. Am inceput sa ma uit dupa o persoana care tinea in mana o pancarta cu numele meu, intr-un final am observat un barbat de nationalitate thailandeza care tinea sarguincios de mai bine de o ora (am aflat asta ulterior) o placuta pe care scria "WWF Mr. Borian". Am judecat ca eu ca acel Borian e de fapt Dorian si ca nu cred ca cei de la WWF mai asteapta multi voluntari din Romania. Am facut cunostinta cu dl Phanya, un taximetrist angajat de catre biroul din Thailanda sa ma conduca spre sediu, la vreo 45 de ani, tipic thailandez, cu ochii migdalati si tenul mai inchis si care spre surprinderea mea vorbea destul de bine engleza. M-a ajutat cu o parte din bagaje si am pornit spre masina lui.

Cand s-au deschis usile si am iesit din aerport, m-a izbit ! O caldura aproape infernala, o umiditate excesiva in aer si un miros atat de interesant, inca n-as putea sa gasesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Senzatia pe care am simtit-o atunci a fost aceea de atunci cand mama facea mancare in bucatarie si era foarte cald, umed de la aburi si cele mai diverse mirosuri aromate de la bunatatile pe care le prepara. Exact asa era si Bangkok-ul asa cum l-am vazut eu la iesirea din aeroport, ca la intrarea intr-o astfel de bucatarie...

Continuarea in episodul urmator..

Carnaciori, viori si alte contrabasuri (29 aprilie 2009)

..."nein, meine liebe, ich spreche kein Deutsch" imi zic eu in minte (cunoscatorii de germana sa ma corecteze daca n-am zis bine), insa ii raspund pe un ton zambaret "No, I speak English", dupa care ma invita catre locul meu din ciorogoata aeropurtata. Intre timp se facuse oarescare valva in jurul "vuitoanei" mele care prin bunavointa unui stewardez austriac si-a gasit linistea pe un scaun apropiat mie. M-am asezat cumintel pe scaun, mi-am pus centura, motoarele au pornit, echipajul de bord ne explica cum sa folosim jacheta de salvare in cazul in care ne prabusim in mare (destul de ciudat pentru ca de la Bucuresti la Viena nu prea exista intinderi asa mari de ape, dar poatea aveau in minte lacul Balaton sau Dunarea, hell knows..)

Am zburat mai putin decat dureaza o sedinta de coafor la unele fete (adica vreo ora si jumatate) si la 11:15 am aterizat in capitala Austriei, cu un rucsac in spate, vuitoana in mana si laptopul in cealalata, aratand precum un mic caraus simpatic si voios de marea aventura in care tocmai se imbarcase. La Viena urma sa petrec aproximativ 12 ore in asteptarea legaturii catre Bangkok.

La fel cum se intampla in orice alta capitala europeana, totul a mers struna, incepand de la verificarea rapida a pasapoartelor la plasarea bagajelor intr-un birou special amenajat, pe perioada cat urma sa vizitez orasul.Am luat trenul CAT (City Airport Train), am platit 21,70 EUR pentru un bilet dus-intors plus niste calatorii incluse cu metroul vienez, insa se pare ca exista si o varianta mai ieftina de bilet, insa ca de obicei am aflat asta ulterior de la un prieten, asadar daca ajungeti prin Viena, intrebati la ghiseul de informatii CAT ce bilet (cat mai ieftin) va este necesar pentru a ajunge in oras si inapoi. Am coborat la capatul liniei CAT in statia Landstrasse (cred ca asa ii zice) si am judecat eu ca trebuie sa ajung undeva in centru si acel centru era reprezentat de statia Karlsplatz conform afiselor de la metrou. Ajung in locatia cu pricina, iar cand am iesit deja se simtea atmosfera occidentala si neimbacsita a majoritatii oraselor mari din Europa: oameni simpatici si zambitori, multi straini, agitatie pe strazi, personaje "ciudatele" de la babe imbracate ca la circ pana la punkeri cu cel putin 3 randuri de cercei in ureche, limba, spranceana, nas s.a.m.d.

Fiind soare si frumos afara, am luat-o agale pe jos spre inima Vienei (oras pe care-l vizitam pentru prima oara), admirand de-a stanga si de-a dreapta oamenii, locurile si civilizatia din orasul dunarean. Intre timp ca orice turist respectabil, am impuscat cateva fotografii pe drum cu o parte din cladirile care mi se pareau mie interesante si mi-am vazut in continuare de poteca. Am ajuns pe strada pietonala din centrul Vienei, unde rand pe rand se oranduiau cele mai cunoscute lanturi de magazine, chioscuri stradale, monumente vechi, priviri ratacite, figuri zglobii si asiatici pozand in delir totul, inclusiv asfaltul (cred ca mint aici, dar nu sunt sigur).

Am mers ce am mers si ma opresc in Stefansplatz, unde in mijloc troneaza impunatorul dom din Viena si care era in reparatii la momentul vizitei mele.Ulterior, dupa ce mai trag o raita prin zona, surprizand cu delicatele pe aparatul meu foto proaspat cumparat, instantanee din peisajul vienez (incluzand si aici celebrele trasuri) si ma hotarasc ca ar fi momentul sa-mi fac siesta pe o terasa langa dom. Mi-am gasit o masa mai la soare, mi-am pus ochelarii rapitori, am comandat o bere cu lamaie si m-am pus pe fermentat ganduri si senzatii care se derulau cu o mare repeziciune in mintea mea, astfel incat timpul parea sa se dilate in jurul meu. Imi aduc aminte si acum acea senzatie unica de libertate pe care o simteam in timp ce sorbeam tacticos din bere si priveam la agitatia urbana din jurul meu, la oamenii de cele mai diferite nationalitati, zambitori si eleganti in comportament, care-si vedeau fiecare de treaba lui.

Dupa aproximativ doua ore, m-am decis sa iau si un pranz vienez la un chiosc stradal constand in niste carnaciori deliciosi, mustar si paine, toate asezonate cu o felie de pizza si apa plata. Acum stau si ma intreb, oare de ce in Bucuresti gasesti aproape peste tot doar shaorme ? Poate ca shaorma aia reprezinta acelasi balamuc intern atat de specific romanilor..sau poate nu.
Termin de pranzit si pornesc la fel de agale catre nicaieri, vrand sa ma las pierdut printre cladiri si ajung in fata Operei din Viena pe o bucata de bordura, marginind o fantana. Eram destul de obosit, era ora 4 si mai aveam inca vreo 7 ore pana la avion si parca imi venea sa ma intind putin pe iarba, insa ceea ce a urmat a fost o experienta deosebita, uluitoare, socanta si la fel de reala ca soarele care stralucea inca pe cer.

In timp ce eram intr-o stare de usoara beatitudine de la caldura si berea cu lamaie, s-a asezat la vreo doi metri de mine, o doamna destul de in varsta, care vorbea in engleza la telefon si care plangand, mentiona printre suspine ca nu-si doreste sa se alfe aici si ca este singura in Viena printre toti acesti straini. Impresionat de starea in care se afla respectiva doamna si de faptul ca eram la fel de singur ca si ea aici, am asteptat sa termine conversatia si am intrat in vorba cu ea. La inceput era destul de reticenta la dialog insa dupa 5 minute a izbucnit intr-un siroi de lacrimi, povestindu-mi drama ei. O cheama Christine Egger, astazi 1 mai, implineste 50 de ani si fusese deportatata din S.U.A in Austria, in urma cu 1 luna.

Am invitat-o la o cafea sa-mi povesteasca ce s-a intamplat, a acceptat cu placere si ulterior am aflat ce s-a intamplat in viata Christinei si de ce anume plangea in fata Operei din Viena. Nascuta in Franta, dintre un tata american si o mama austriaca, a trait acolo pana la varsta de 7 ani, cand s-a mutat impreuna cu parintii ei in Germania, in Manheim (locul unde de fapt se intalnisera parintii ei, tatal fiind militar si lucrand intr-o baza a armatei americane de acolo). La varsta de 18 ani a plecat in S.U.A. in cautarea marelui vis american, care intr-un fel sau altul fusese trait pana recent. S-a casatorit cu un american a avut 3 copii, ulterior acesta a murit, s-a recasatorit si a avut inca 3 copii cu ultimul sot de care a divortat acum cativa ani. In 2003 cel mai mare baiat a fost omorat intr-un conflict intr-o inchisoare din S.U.A, dupa care ea a avut un atac de cord si a fost spitalizata o luna.

Ca si cum acestea nu ar fi fost suficiente, in septembrie anul trecut, statul american si-a dat seama ca Christine Egger, mama a 5 copii si bunica a inca 3, nu are cetatenie americana dintr-o regretabila eroare petrecuta acum 30 ani, cand a ajuns in State, si astfel au expulzat-o in martie in Austria, locul nasterii mamei sale, in conditiile in care ea nu mai vizitase aceasta tara niciodata, doar stie putina germana de la mama ei.

Acum Christine, aceasta femeie din Virginia, cu accent tipic de Sud, este o persona non-grata pentru S.U.A. dupa ce timp de 30 ani a votat, a platit impozite si taxe, a avut contributii la fondul de pensii si somaj. Stau si ma intreb cum este posibil sa se intample asa ceva si cum este posibil ca aceasta doamna sa locuiasca in Viena intr-un camin de persoane fara adapost, la capatul orasului, printre drogati, betivi si sa fie nevoita sa cutreiere in fiecare zi strazile Vienei, pentru ca fiecare zi intre ora 8 dimineata si 6 seara este data afara din adapost, datorita politicii de cazare a adapostului ?

Statea in fata mea, sorbind acel capuccino cu frisca si cu lacrimi in ochi imi povesteste cum o dor articulatiile de la atata hoinarit si din cauza diabetului, cum a ajuns o paria a societatii, cum toata viata ei a fost furata intr-o clipa, cum fiica ei cea mare se casatoreste acum in mai si cum nu va putea sa o vada la altar, cum umbla cu gentuta ei in care cu drag a impletit un sal in lungile ore petrecute pe strazi si cum intr-un final are credinta ca Dumnezeu a trimis-o aici cu un scop, nu l-a aflat inca, insa este sigur de asta.

Dupa 5 ore petrecute impreuna, am realizat ca problemele mele au disparut subit si ca de fapt sunt cel mai fericit om de pe Pamant si ca ea a fost intr-un fel sau altul ingerul meu in acea dupa-amiaza insorita in Viena, la fel cum si eu am fost pentru ea. Mi-a dat o felicitare pe care a adus-o cu ea din State si pe care intr-un mod ironic scrie ca "You are the man", alaturi de niste cuvinte din suflet, care m-au emotionat.

Ne-am despartit, mai plini de sperante, de incredere ca "Totul va bine", am facut schimb de numere de telefon (telefon care ii fusese facut cadou de o doamna din Africa de Sud pe care o cunoscuse la slujba de duminica) si de e-mailuri, urmand sa ne revedem cand ma intorc in august in Viena. Am fost profund marcat de povestea Christinei si de taria de caracater pe care o afisa in ciuda incercarilor extreme din ultima perioada, privind totusi cu optimism la viitor si ca intr-o buna zi se va intoarce la cei dragi... "Ce va fi, va fi" a spus ea la sfarsit..

Continuarea in episodul urmator...

Sprechen sie deutsch ? (28 aprilie 2009)

...au fost primele cuvinte pe care le-am auzit imbarcandu-ma in calatoria catre "Tara de Aur" sau "Tara Fluturelui", Thailanda. O sa revin imediat la cum mi-a fost dat sa aud aceasta intrebare in mult iubita limba a lui Goethe, insa inainte de toate m-am gandit ca o mica prefata la cele ce vor urma n-ar strica.

In septembrie 2008, satul de corporatia mancatoare de suflete (nu-i dam nume acum, n-as vrea sa-i fac reclama) am ales sa merg pe un alt drum, un drum care rezona mai bine cu ceea ce imi doream eu de fapt din totdeauna: sa plec in lumea larga cu boceluta in spate si sa vad la ce as putea fi de folos. Era o seara tarzie destul de calduta de toamna, cand surfand pe site-ul celor de la World Wildlife Fund International (www.panda.org) am dat in mod intamplator peste programul "Youth Volunteer Program" care mi-a zgandarit imaginatia de la prima vedere. Pe scurt acest program te invita sa petreci 3 luni in Madagascar, ca voluntar, ajutand populatia indigena sa se ajute singura, printr-o serie de activitati de educatie si informare pe probleme de mediu, de dezvoltare durabila si constientizare a importantei mediului in relatia om-natura.

N-am stat pe ganduri, am aplicat, iar dupa circa 2 saptamani, am primit un mail din Elvetia (sediul WWF International) prin care mi se confirma ca am trecut cu bine prima etapa. Au urmat o serie de interviuri telefonice in engleza si franceza, plus alte teste, iar confirmarea de acceptare a venit undeva la sfarsitul lui octombrie. Deja imaginatia mea o luase razna: plaje albe, palmieri, cocotieri si mai stiu ce alti copaci exotici, oceanul azuriu, soarele la apus si tot felul de stereotipuri de genul asta... Incepusem sa ma pregatesc: pasaport, viza, bilet de avion, plasa de tantari, o tona de medicamente, vaccinuri, haine de vara, malarie, lotiune de plaja, echipament de snorkeling si un entuziasm oarescum bolnavicios...Intr-un final, 7 februarie era ziua in care trebuia sa ma urc in caruta zburatoare de la Blue Air catre Paris, urmand ca de acolo sa petrec alte 10 ore intr-o caruta la fel de zburatoare catre Antananarivo. A urmat si demisia, au urmat si lacrimile corporatiste de fericire stranse cu atata sarguinta si nesat in aproape 5 ani pe plantatia de bumbac. Eu urma sa dansez in jurul focului pe o plaja undeva in sud-vestul Madagascarului si asta era tot ce conta pentru mine.

Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, la sfarsitului lui ianuarie 2009 primesc un mail de la WWF din Elvetia prin care sunt anuntat ca in Marea Insula au inceput violente proteste stradale, datorita instabilitatii politice din regiune si ca plecarea mea si a celorlalti 5 voluntari este incerta.Disperare, emotii, nervi intinsi la maxim, tigari multe, prieteni pe care ii stresam cu tanguielile mele patetice...Eram jobless, homeless si cam toate "less-urile" la care va puteti gandi...

Am tras aer in piept si am inceput sa astept noutati legate de evolutia lucrurilor din Madagascar, iar situatia nu avea decat sa se inrauteasca pe zi ce trece: bai de sange, circa 170 morti, stare de alerta, toate ingredientele caracteristice unei lovituri de stat. Trecuse deja o luna de la virtuala mea plecare, iar plaja alba si oceanul azuriu incepusera sa se dilueze intr-o mare nebuloasa.Intre timp unul dintre voluntari (Sawyer din SUA) plecase catre Antananarivo in ciuda insistentelor WWF de a nu intra in tara datorita pericolelor la care se expunea, a ajuns acolo, a inceput sa ne relateze ca un adevarat reporter CNN ce se intampla, a prins ceva de lucru si acum vad poze cu el pe Facebook cercetand cu interes jungla madagascariana, activitati de altfel independente de WWF si de ce trebuia sa prestam noi acolo. Cele doua fete (Anna din Canada si Sian din Australia) au fost plasate de WWF in Senegal, iar ceilalti doi voluntari (Alex din Belgia si Markos din Grecia) au anulat participarea in proiect.

Mi se parea ca cerul pica pe mine si ca eu intru in pamant cu tot cu cerul pravalit. Intre timp era deja sfarsitul lui martie si eu aveam activitatile zilnice specifice unei loaze (trezit la ora 3 dupa masa, internet si din cand in cand cumparaturi la "supermarketul" Melaz din Pajura). N-am sa intru in detaliile legate de modul cum destrabalarea nocturna din aceste aproape 3 luni cat am taiat frunze la caini, alaturi de precupetii mei m-a facut sa ma simt din nou ca la 20 ani, cand boschetam diverse colturi ale Romaniei alaturi de aceeasi precupeti, pentru ca nu e cazul acum. Poate facem un blog mai draga mai pentru a istorisi si acele depravari, candva.. :)

Revenind la tragedia mea damboviteana, am insistat pe langa cei de la WWF sa-mi ofere un plasament intr-o alta tara unde aveau deschis un proiect si unde as putea fi de folos. Dupa indelungi schimburi de mail-uri, coordonatoarea noastra din Elvetia, ma anunta la inceputul lui aprilie ca am fost acceptat de catre biroul lor din Thailanda, pentru un stagiu de 3 luni in Bangkok, unde urma sa coordonez impreuna cu cei de acolo, un workshop international pe probleme de mediu. Entuziasmul meu a fost moderat la inceput si de faptul ca la inceputul lui aprilie in Thailanda au avut loc la fel ca si in Madagascar proteste stradale, dar acestea au regresat rapid, facand loc bucuriei mele care escala pe zi ce trece. Am repetat ciclul cu viza, bilete de avion etc si iata ca 28 aprilie urma sa devina Ziua cea Mare. Usor, usor a trecut timpul, cu oprire in statia "Paste" cu ale sale oua rosii, cozonaci si buna dispozitie ortodoxa, insa gandul nu-mi era deloc la acestea ci la plecarea mea.

28 aprilie dimineata, soare, cald, Bucuresti, coafura rezista...sau nu, pentru ca dormisem doar 3 ore in acea noapte si probabil aveam fata unui bidon turtit.M-am pus in masina alaturi de proprietareasa mea (Bibi, luv ya) si valea catre halta Titu a.k.a aerportul Baneasa (orice asemanare intre gara din Titu si aerportul Baneasca este reala). Ne-am protapit in fata aerportului, ne-am luat ramas bun (mentionez ca smiorcaielile de rigoare au avut loc cu o seara inainte la intalnirea precupetilor) si m-am pozitionat in sala de asteptare, unde personaje mai mult sau mai putin dubioase asteptau rata de Viena, operator Sky Europe.

Toate bune si frumoase, ne transporta caruta terestra la caruta aeriana, numai ca la imbarcare surprize surprize si nu cu Andreea Marin Banica Jr. ci cu semaforista sau ce functie o fi indeplinand madama aia in aerport, care imi mentioneaza ca nu-mi permite imbarcarea in avion deoarece bagajul meu de mana semana cu vuitoana (sac de rafie utilizat pentru transportul international de acareturi de catre conationalii nostri) unui romance venite din Madrid. Ce-i drept bagajul de "mana" arata precum un copil obez de 10 ani, dar cum sunt un optimist incurabil m-am gandit ca pot strecura nevazut ditamai hurdughia fara prea multe incidente, dar se pare ca nu. Semaforista s-a dus sa vorbeasca cu echipajul de bord, sa-mi sustina cauza si ulterior a revenit spunandu-mi ca e ok (nu stiu cum o cheama, dar o pup si ii multumesc pentru lobby-ul facut).

La intrarea in avion m-a intampinat o austriaca care folosise prea mult fond de ten la viata ei, cu un zambet larg pe buzele-i rubinii si care m-a intrebat tacticos: "Sprechen sie deutsch?"Continuarea in episodul urmator...