bangkokdaily

Let's go back to BED...

2009-06-07T04:29:00.000-07:00

...intr-un final pentru ca nu mai suportam efectiv pleata a la Janis Joplin care mi se dezvolta intr-un ritm alert, am decis sa ma tund. Initial ma gandisem sa nu ma mai tund pana ma intorc in tara, insa s-a dovedit a nu fi o idee foarte stralucita, din doua motive: unu aratam ca un babuin, doi transpiram mult si...trei investeam ceva timp in aranjarea podoabei capilare.

Asadar vineri dupa serviciu, am purces cu pasi repezi catre o frizerie. Intr timp m-am interesat prin jur cam cat costa serviciile de gen si am aflat ca preturile pornesc de la 100 Baht (unde probabil iesi mai hidos decat ai intrat) si pana la 1500 Baht (aproximativ 30 Eur), in saloanele cele mai luxoase si de "fite". La banii astia ar trebui sa servesti si masa acolo..Nu imi pot inchipui ce ar putea sa-ti faca la par de 30 Eur..

Am intrat in primul salon pe care l-am vazut in Siam fiindca pe usa scria 300 Baht "haircut-ul", ceea ce mi s-a parut destul de rezonabil, insa inauntru mi s-au cerut 400 Baht, poate pentru ca eram "farang" (o sa detaliez ulterior ce inseamna acest cuvant) si ca probabil la cum aratam aveam nevoie de servicii de infrumusetare extra. Am zis ok, fie, oricum doar o data se tunde omu' in Bangkok si am asteptat cuminte sa fiu preluat de catre echipa de hairstyliste.

Intr-o prima faza am fost dus in spatele salonului pentru o sedinta de aproape 20 minute de spalat pe cap si ...masaj capilar. Spalatul ca spalatul, ca doar nu mi-e chiar necunoscut acest sport, dar masajul...oh..uh..eh...DIVIN ! Tanti Thai Unu' a inceput sa-si incolceasca mainile prin parul meu, masand pielea la fel cum se framanta cozonacul in preajma Pastelui. E o senzatie teribil de faina si de relaxanta in acelasi timp, sa ai parul ud, sa miroase frumos si sa simti ca parca toti nervii de la tample si ceafa sa relaxeaza sub presiunea molcoma a unor degete de expert. Noroc ca Tanti Thai Unu' imi mai dadea indicatii "ridica capul, apleaca capul etc" altfel cred ca adormeam bustean.

Dupa ce m-am fezandat acolo ceva vreme am trecut la partea a doua, tunsul efectiv, astfel Tanti Thai Doi impreuna cu escadrila ei de instrumente a inceput sa atace de pe flancuri pilozitatea furibunda care dadea semne de rebeliune. Cu miscari mici si scurte, cu un foarfece la fel de mic a inceput sa ciupeasca din lateral putin cate putin, pana cand parul incepu sa capete o forma mai umana. Mai departe, a atacat si din fata si din spate lasand inamicul vulnerabil si fara de putere. Pentru a scapa de parul adunat am fost la a doua sedinta de spalat pe cap si masaj, dupa care am revenit pentru ultimele retusuri si datul cu ceara. Cu ajutorul celor doua Thanti Thai am razbit impotriva cotropitorului, le-am multumit enorm, am platit si am iesit mai slab cu vreo 1 kg.

Am fost foarte impresionat de meticulozitatea si atentia la detaliu de care dau dovada acesti oameni in general, si in particular in aceasta experienta aparent banala a tunsului. N-a fost doar o foarfeca trantita in par, o masina de tuns care te zgaraie si o madama mai obosita si acra decat strugurii necopti din vie. A fost mai mult decat atat, a fost un moment de inter-culturalitate, in care chintesenta si filosofia "festina lente" a thailandezilor s-a afirmat inca o data in fata europeanului obosit, grabit si preocupat sa faca lumea sa se invarta mai repede. Pe de alta parte, nu am schimbat nicio vorba cu doamnele de salon in timpul intregului proces, insa chiar n-a fost nevoie, au stiut ce trebuie sa faca si cum sa faca, fara sa le fi dat nicio indicatie cum sa arate noul "look". Au stiut fara teatralitate balcanica si fara vorbe, schitand doar un zambet discret, sa aduca un zambet la fel de discret pe fata mea, punct.

Cu un aspect mai fresh si o atitudine mai relaxata, vineri seara am iesit cu prietenii mei Thai, carora le venisera in vizita niste amici din Germania. Am fost intai la un "late Thai dinner", unde am sporovait despre ce mai e prin lume, cine se mai cearta cu cine, care mai e situatia politica in Thailanda etc.

Dupa ce am terminat am fost intr-unul din cele mai "glamorous" cluburi din Bkk si anume BED din Sukhumvit Soi 11. Intrarea este 800 Baht (aprox. 20 Eur) si pe langa o atmosfera degajata, internationala, funky, glammy, glossy si cam toate cuvintele cu "y" la sfarsit, ai parte si de doua camere, una cu dance music si alta cu un sound ceva mai groovy. In plus ce da o savoarea aparte clubului si il face foarte renumit in tot SE Asiei, este ca in camera mai groovy, ai ...paturi, unde poti sa te intinzi si sa te desfasori cum vrei tu. In primul rand totul este alb in aceasta camera, in comparatie cu cealalata unde totul este negru, si fiecare are cate doua niveluri. Paturile se afla atat sus cat si jos, iar in fata ai o masuta alba cu lumanari la fel de albe. Dj-ul (sau mai bine zis cei 4 Dj cati au fost vineri seara) se afla in mijlocul camerei, pe un mic podium, intre oameni, interactionand din plin cu acestia si creand o atmosfera electrizanta. Lumina difuza, paturi albe, gin tonic, sound-uri urbano-futuristice si zeci de natii la gramada, inseamnau doar un singur lucru "Let the Parteeee begin".

Am tinut-o asa pana la ora 2, cand din pacate majoritatea barurilor & cluburilor din Bangkok se inchid, datorita unei legi destul de stupide care interzice ca acestea sa mai fie deschise dupa ora cu pricina. Unii spun ca la baza acestei legi s-ar afla dorinta de mai schimba din imaginea decadenta a orasului, considerat a fi o destinatie favorita pentru turism sexual. Altii spun ca se doreste limitarea consumului de alcool si a starii de ebrietate printre amatorii de clubbing. Desigur adevarul e undeva pe la mijloc si de fapt nu prea e, pentru ca niciuna dintre explicatii nu pare plauzibila, mai mult decat atat nu schimba cu nimic din imaginea pentru care acest oras este atat de faimos si iubit de multi straini.
Desigur exista si cateva cluburi "after-hours", insa in seara aceea am hotarat sa mergem la somn. Curios cum aici after-ul e considerat de pe la 2 pana la 6, iar la noi si in Europa in general after-ul porneste de pe la 6 pana in miezul zilei. Raman socati cand le povestesc ca s-a intamplat ca uneori sa ajung si pe la 1 a doua zi in casa...Dar ce lipseste prin lungime la ei, compenseaza prin constanta, in sensul in care majoritatea cluburilor sunt deschise Monsoon (si nu muson ci de luni pana duminica, expresia e proprie si personala, jaja).

Asadar, noua mea frizura a rezistat si inca foarte bine, deluviului electrizant din paturile albe...

Groovy !

PS: Mi se pare mie sau BED-ul aduce putin cu Embrio din Bucuresti? Apropo mai exista clubul ?

Journey to Ayutthaya

2009-05-31T05:26:00.000-07:00

...ieri pe 30.05 s-au implinit 30 de zile frumoase, extraordinare, mereu surprizatoare si pline pe deplin, in Bangkok. Desigur au fost si cateva mai plictisitoare, mai anoste si "emo" dar cumva Soarele a iesit dupa fiecare ploaie, pentru ca ne placem sa credem sau nu, Universul comploteaza la fericirea noastra.

Asadar, aceasta zi trebuia celebrata cumva si ce cadou poate fi mai potrivit pentru un Sagetator, decat o calatorie ! Dupa ce weekend-ul trecut ar fi trebuit sa merg la mare si planurile s-au destramat pentru ca amicul cu masina n-a putut pleca de la serviciu, mi-am zis ca e cazul sa iau singur fraiele carutei in mana si sa-i dau bice. Saptamana trecuta m-am tot gandit unde sa merg si dupa indelungi dezbateri, care au durat vreo 10 minute, am zis nu Evrika ! ci Ayutthaya !

Ayutthaya a fost intre 1351 si 1767 capitala regatului thailandez in perioada sa cea mai glorioasa a istoriei. In toata aceasta perioada s-au perindat la conducerea Siam-ului (fosta denumire a Thailandei), 33 de dinastii pana in 1767 cand birmanezii au invadat orasul. In ciuda invaziei, orasul a rezistat, iar regele siamez Naresuan cel Mare i-a dat denumirea actuala de Ayutthaya (orasul indestructibil), dupa ce secole la randul orasul s-a numit Ayothaya. Dupa conflictul din secolul 18 tot ce a ramas din candva maretul oras au fost ruinele care astazi fac parte din patrimoniul international al UNESCO. Dupa 1767 capitala Siam-ului s-a mutat la Bangkok. Astazi, ruinele confilctului birmano-siamez, fac parte cu mandrie din peisajul unui oras modern, aflat la 85 km nord de Bangkok.

Acestea fiind aflate, m-am hotarat ca sambata ma voi aventura prin negura istoriei thailandeze. Deja nu mai aveam rabdare si de abia asteptam sa descopar acest loc nou, mult-laudat de catre localnici.

La inceput a fost roata

...si anume roata de tren in cazul meu, pentru ca cine ma cunoaste stie ca sunt un mare fan al trenurilor, pornind de la faptul ca atunci cand eram mic mergeam cu bunica in gara din Bacau doar ca sa la privesc ore in sir de pe podul deasupra caii ferate si pana la sutele de ore petrecute alaturi de mult iubitul nostru CFR. Acum doi an chiar am vrut sa ma aventurez intr-o calatorie de 36 ore pana la Bruxelles, insa am renuntat in favoarea avionului, o noua pasiune de-a mea. Zic noua pentru ca dupa primul zbor, timp de aproape un an de zile am fost efectiv terorizat de tot ce insemna deplasare cu avionul, dar usor, usor am cedat, am lasat frica sa se dizolve si acum nu m-as mai satura de...zburat.

Am pus alarma telefonului sa sune la 7:30, m-am trezit la 8:15, in conditiile in care trenul era la ora 9:25. Printr-un oarecare miracol de conjuctura bagajele (constand intr-un tricou, o umbrela, aparat foto, camera video si o sticla de apa) fusesera facute cu o zi inainte. In ciuda faptului ca trenul pleca cam intr-o ora, am fost la fel de rapid precum personalul de Urziceni. Dupa ce am mancat, am facut dus si alte activitati matinale, am plecat intr-o alerta agale catre gara Hua Lumphong, un fel de Gara de Nord a Bangkok-ului. Collin, colegul nostru de birou mi-a explicat ca as putea sa iau autobuzul 29 pana acolo, insa am preferat sa iau BTS-ul si metrou-ul, doar pentru a-mi crea falsa senzatie ca as putea sa ajung mai repede. Cand m-am pus in BTS era deja ora 09:00, ori puteam sa ajung la gara in timp doar daca trenul trecea printr-un vortex spatio-temporal care ar fi scurtat calatoria. Dupa ce am schimbat BTS-ul la Siam si metroul la Silom, am ajuns la 09:50 la Hua Lumphong. Pe aceasta cale as vrea sa multumesc celor care au inventat Google Maps deoarece am aflat in 10 minute unde e gara !

Era evident ca trenul nu ma astepta asa ca am intrat inauntru sa vad ce optiuni am. Nici nu am pasit 3 metri in gara ca unul dintre angajatii acesteia m-a oprit intrebandu-ma foarte politicos in engleza daca ma poate ajuta cu informatii, probabil ca paream foarte pierdut in spatiu si nici nu aratam prea mult a thailandez. I-am spus unde vreau sa ajung, mi-a inmanat un orar al trenurilor si mi-a aratat casa de unde pot sa-mi cumpar biletul. In prealabil, am aflat de pe net ca in Thailanda clasele de tren sunt 3 la numar si ca biletul pana la Ayutthaya la clasa a 3-a dus-intors costa 30 Baht, adica cam cat o sticla de 2 litri de Borsec in Romania...Any further comments are useless !

Am preferat aceasta varianta deoarece este mult mai ieftina decat celelalte clase si aici poti degusta cu adevarat deliciul calatoriei alaturi de thailandezi de rand, fiecare cu cosurile sale de mancare si bucurii sau suparari. Tot Collin imi spunea ca la clasa a 3-a, e posibil sa ma ciocnesc prin tren de gaini sau alte oratanii pentru ca doar in aceasta clasa e permisa calatoria cu animale. Deja gandul ca poate o sa am vecin de bancheta o curca trufasa, ma facea sa zambesc crispat.

Dupa ce am investit cu succes 15 Baht in achizitionarea biletului dus catre Ayutthaya aveam de asteptat cam o ora si jumatate pana la urmatorul tren, care era la 11:20. Intre timp am iesit din gara sa fumez, deoarece acesta este interzis inauntru si am cautat cam 15 minute o banca prin imprejurimi unde sa-mi pot satisface viciul fara sa vad semne cu "No smoking" si o tigara taiata cu rosu. Dupa indelungi cautari am gasit si am sezut acolo vreo jumatate de ora contempland la calatoria ce urma.

Am ajuns inapoi in gara la 11:00 si am intrat in zona peroanelor, care pareau desprinse din Harry Potter. Pentru cine a vazut primul film din serie: va mai aduceti scena in care plecau pentru prima oara la Hogwarts, erau in gara si tot se izbeau in delir intr-un zid ca sa ajunga in taramul magic? Daca da, atunci va puteti imagina si gara din Bangkok: peron central, acoperit de o cupola imensa de sticla, trenuri vechi si agitatie mare. Eu plecam de la linia 7 catre propriul meu taram magic si data aceasta fara sa trec printr-un zid, ci doar sa trec cu bine de nerabdarea care ma incerca pentru ca se anuntase o intarziere de 20 minute la plecare. Am inceput sa privesc in jurul meu pe peron: cativa straini cu rucsacele langa ei (backpackerii de care aminteam acum cateva episoade), oameni stand pe jos sau pe vine,mancand, copii care se jucau in cabina de telefon, semnul international al budei care indica toaleta, oameni care spalau trenurile si in general o atmosfera relaxata si calda.

Eu intre timp ma tot gandeam la curcile mele si la banchetele din tren. La un moment vad in zare cum se aproprie trenul tras de o locomotiva mare si galbena. De mentionat ca in Thailanda nu exista sau cel putin nu am observat eu, cai ferate electrificate, se merge momentan pe combustibil fosil. Drang, drang intr-un final a ajuns la peron, au coborat pe rand pasagerii, am urcat si eu destul de grabit pentru a prinde un loc la geam. Dupa ce m-am asezat am realizat ca de fapt aceasta clasa a 3-a in Thailanda seamana foarte cu clasa a 2-a la noi sau chiar mai mult, as zice un fel de clasa a 2-a la noi elite version. Banchetele erau din musama si nu din lemn, existau niste doamne care faceau curat pe jos, precum si ventilatoare in tavan sa te racoreasca. Sincer nu prea am inteles logica ventilatoarelor pentru ca oricum e cald si se merge cu geamul deschis si astfel exista un mare ventilator exterior. Dar ma gandesc ca acestea devin utile atunci cand ploua (des in sezonul ploios), se trag obloanele si astfel ai parte de racoare.

Ora 11:45 aproape, trenul intra in viteza Warp si plecam din Hua Lamphong. Nu mai calatorisem de ceva vreme pe calea ferata, dar acel feeling cand esti cu jumate iesit pe geam, freza iti flutura in stil Goe, miroase intepator a pacura asezonata cu iasomie de la vanzatorii de flori, e ceva inegalabil si unic, de parca tot ce ai vrea in momentul respectiv e ca acea clipa sa se extinda la infinit. Am trecut prin mahalalele capitalei, zone cu mizerie, cu gunoaie cat vezi cu ochii, cu bordeie ingramadite si mici, cu tricouri Nike puse la uscat si sticle de Coca-Cola pe masa si cu oameni zambitori in ciuda conditiilor in care traiesc. Pe masura ce am intaintat in interiorul tarii, peisaje exotice si-au facut aparitia: palmieri, orezarii intinse si nori amenintatori de furtuna. In vagon atmosfera era relaxata, fara gaini la bord, insa cu acelasi obicei prost de a arunca resturile pe geam. Dar macar au ventilatoare si zambesc ! am zis eu...

Dupa ce aproape 2 ore am stat spanzurat pe geam si freza facuta natural, in jur de ora 13:00 am ajuns in Ayutthaya. Initial aveam impresia ca vorbim aici de un oras destul de mic, gen Sighisoara, unde gasesti toate ruinele in acelasi loc sau cel mult la o distanta amicala. Astfel ma gandeam sa inchiriez o bicicleta cu care sa ma plimb dintr-o parte in alta. Ei bine nu a fost asa...

La inceput a fost roata si dupa aceea a fost tuk-tuk-ul

...am fost abordat de un nene doritor si insistent sa ma introduca in tainele ruinelor, facandu-mi o oferta turistica de 4 ore, in care eu sa vizitez cele 5 situri din oras cu tuk-tuk-ul sau. Acest tuk-tuk este un fel de struto-camila, o combinatie foarte orientala intre o tricicleta (are 3 roti), o ricsa (este condus de cineva, in timp ce tu stai in spate) si o motoreta (pentru ca...are motor). La inceput am refuzat oferta sa gandindu-ma ca voi bicicleta prin oras precum Julie Andrews in Sunetul Muzicii, insa dupa ce am realizat ca intre ruine sunt distante kilometrice, ca nu stiu niciun traseu si ca nici macar nu stiu de unde se pot inchiria biciclete, am zis sa las la o parte planul meu genial si sa merg pe mana localnicului in ciuda insistentelor sale, care-mi pareau dubioase la inceput. Ulterior mi-am dat seama ca nu e cazul sa mai insist in prostia mea si sa am incredere in ce se va intampla. Zis si facut, omul mi-a cerut 1000 Baht (aprox 20 EUR) pentru un tur de patru ore al ruinelor, iar el urma sa ma astepte in timp ce eu vizitam cate 40-45 minute sit-urile. Am negociat cu el pana la 600 Baht (in conditiile in care plateam si 150 Baht pe intrari) si am batut palma. De mentionat ca vorbea destul de bine engleza pentru un localnic si ca unul dintre argumentele sale era un carnetel de amintiri unde fostii lui clienti isi exprimau parerile de bine asupra serviciilor sale. Cea mai veche datare era a unui turist din America din Sud din 1999. Ei bine, daca omul asta plimba turisti prin Ayutthaya cand eu eram in clasa a 9-a, atunci inseamna ca se merita sa incerc si eu.

Pasind prin trecut, inapoi spre viitor

Asadar m-am suit in spatele tuk-tuk-ului si am pornit la drum, avand ca prima destinatie Wat (care inseamna templu in Thai) Yai Chaimongkhon. In spatele masinutei stateam destul de ghebos pentru ca spatiul din spate nu este foarte mare, insa ma bucuram teribil de faptul ca sunt intr-un fel de jucarie motorizata, plimbandu-ma nestingherit pe strazile din Ayutthaya. Am ajuns cam in 15 minute la Wat Yai (intrare 20 Baht) si deja se preconiza o experienta memorabila: turnuri inalte ale templului principal se inaltau sper cer, acoperite pe jumatate cu un material galben-portocaliu, asemanator cu vesmintele pe care le poarta calugarii buddhisti, copaci cu flori albe (cred ca erau magnolii), turisti care se rugau si o atmosfera electrizanta din cauza furtunii care se apropia. Impresionate au fost statuetele din piatra de langa templu, parca ale unor soldati parca adormiti si care mi se pareau ca zambesc relaxat si senin parca stiind ca esti acolo si care te priveau cu inchisi. Cu exceptia zonei unde oamenii se rugau la o statuie de-a lui Buddha, totul era incojurat de o liniste patrunzatoare, doar ploaia si tunetele ce mai aminteau de realitate. Te puteai pierde prin gradina de langa templu, printre florile colorate, te puteai piti jucaus dupa vreo statuie sau te putea urca sus in templu sa poti admira mai bine privelistea. Ceea ce am si facut dupa ce am urcat vreo 20 de trepte, am gasit un mic altar de rugaciune, cu o femeie alba, tunsa scurt si grizonata, imbracata in alb, care ne invita inauntru. Dupa ce am coborat am trecut si pe la statuia lui Buddha, unde credinciosii se rugau tinand in mana o floare si un betisor parfumat, astfel nici nu va inchipuiti ce sinestezie de mirosuri era in zona. Am dat 3 Baht sa ma duc la toaleta si dupa ce am mai facut cateva poze am plecat mai departe, nu inainte de a lua niste baterii pentru aparatul foto si patru vederi.

Domnul cu tuk-tuk-ul ma astepta asa cum stabilisem la intrare pentru a ma transporta mai departe catre Wat Maha That. Pe drum am vazut turisti pe elefanti care faceau turul zonei, insa din pacate n-am reusit sa fac nicio fotografie pentru ca eram prea ocupat in a casca gura. Am ajuns la destinatie, un complex destul de mare de ruine, ca un labirint caramiziu combinat cu verdele crud al ierbii. Presupun ca in trecut aici fusese o cetate, deoarece se vedeau zidurile ce erau odinioara. Aceeasi senzatie de liniste si pace, pasind prin trecut, intalnindu-te ori de cate ori intorceai capul cu statuile decapitate, probabil simbol al soldatilor necunoscuti care au murit in timpul asediului birmanez. Dupa ce m-am invartit prin ruine aproape o ora si am pozat si m-am pozat in orice ipostaza posibila, am iesit sa cumpar o sticla de apa si sa mai casc ochii pe la suveniruri. Mi-a parut foarte rau ca nu am achizitionat o camasa albastra in stil oriental, pe gat, cred ca as fi aratat foarte fashionable in ea... :(

Am plecat mai departe catre urmatoarea locatie. Pe drum mi-a fost dat sa vad ceva demn cred ca de cartea recordurilor: 5 oameni pe o motocicleta (!), mai bine zis o familie intreaga compusa din mama, tata si cei 3 copii. Am zambit la ei si deodata cei 5 cinci mi-au zambit sincron inapoi in timp ce faceau dreapta...Pun zambetul pe seama cutumei culturale si nu pe faptul ca aratam precum un elefant asudat intr-o cusca mergatoare...In acest sit (am uitat numele) intrarea era gratuita, pentru ca era mai mic si nu atat de spectaculos. In schimb spectaculoase erau cele aproape 6-7 vaci la pascut din stanga intrarii si calugarii care le pastoreau alaturi de cainii asiatici, care daca va vine sa credeti sau nu, chiar seamana cu populatia din zona. Nu stiu daca e vorba de urechile ascutite, ochii mici sau de faptul ca sunt destul de slabi, dar cert e ca as putea sa fac diferenta intre un caine european si unul oriental. Aici am dat peste statui a unor animale fantastice, patru turnuri de caramide si un Buddha aurit sub care dormea un caine asiatic. Lumea se plimba agale printre ziduri, cu umbrele pentru a-i proteja de soarele amiezii, iar mie mi se facea foame...

Domnul Tuk-Tuk m-a dus la un restaurant cu specific thailandez in centrul orasului unde singurii clienti, eram eu si..eu. Imbibat de prejudecatile mele culturale si europene in acelasi timp, am zis ca sigur e un restaurant prost de aceea nu sunt clienti. Nu m-am gandit ca eram in timpul zilei, pe 35 de grade in plin sezon neturistic. M-am asezat pe o pernuta, cu ventilatorul inspre mine si am comandat limonada, orez cu ton in chilli si supa de taitei cu porc maruntit. Mancarea a fost excelenta, la fel si serviciile, doar pretul putin piperat fata de ce sunt obisnuit in Bangkok.

Urmeaza Palatul Regal din Ayutthaya, o constructie alba, cu rosu si auriu, care se ridica in mijlocul unui parc foarte verde. Palatul nu este foarte mare, insa la fel plin de credinciosi care se rugau inauntru in fata unei statui care il reprezenta pe Buddha si care avea cel putin 10 metri inaltime ! Pentru a putea sa intri trebuie sa te descalti si sa-ti lasi incaltamintea intr-un fel de vestiar al papucilor. Intre timp, iar a venit ploaia si m-am adapostit intr-un mic foisor din curtea palatului de unde am admirat o tufa de flori roz, ploaia cadentata si fulgerele care brazdau cerul intunecat. Dupa ce s-a mai potolit, am mers in ruinele templului Wat Phra Si Sanphet de langa palat. De data aceasta am sa las pozele sa vorbesca singure (asa cum faceam si eu in timp ce ma plimbam pe acolo :D )

Ultimul punct pe traseul nostru era statuia lui Buddha adormit aflat cel mai departe de toate zonele si care il reprezinta pe Buddha (evident) aflat in pozitie orizontala, pe o lungime de aproape 30 metri...Pe drum localnicii ma "hartuiau" comercial, incercand sa-mi vanda diverse amulete si mici suveniruri, in timp ce eu zambeam sub forma de "nu, multumesc". La sfarsit am facut o poza cu dl Tuk Tuk langa masinuta lui minune si i-am dat 700 Baht, in loc de 600, pentru rabdarea si politetea de care a dat dovada. Asadar daca ajungeti vreodata pe aici, lasati-l pe dl Tuk Tuk sa va plimbe si lasati stereotipurile culturale deoparte.

Bere Chang, Steaua Bucuresti si palme dupa cap

Am ajuns la gara in jur de 17:30, iar trenul inapoi catre Bangkok era la 18:46, insa in spirit thailandez se afisase o intarziere de 14 minute, adica trenul avea sa ajunga la 19:00. Neavand ce face in gara, am decis sa fac o plimbare prin imprejurimi pana se deschidea casa de bilete, cu 20 minute inainte de plecare. Astfel pornesc catre o mica piata din fata garii pe o straduta intesata de oameni care faceau mancare efectiv pe strada...incepand de la fiert supe pana la fript pui si taiat legume. Nici nu ma dezmeticesc bine si ma trezesc cu un nene cu ochelari si par prins in coada, care ma invita sa mananc ceva la terasa lui. Initial am refuzat spunand ca nu mi-e foame, dar m-am gandit ca am de asteptat ceva si parca as bea o bere rece totusi. Astfel ca m-am asezat la terasa, am comandat un Chang si am intrat in vorba cu nenea cu ochelari, imbracat intr-un maiou alb. Prima intrebare care ti se adreseaza in astfel de situatii este "Where are you from?" , raspund Romania si cu o surprinzatoare jovialitate in glasul sau aud "Aaaah, Bucharest !" . Raman oarecum surprins de faptul ca iata cineva de la o oarecare terasa, dintr-un oras din Thailanda stia care este capitala Romaniei. Nu dupa mult timp aveam sa aflu ca domnul glumet cu ochelari stia de Hagi, Raducioiu si Steaua Bucuresti. Niciodata n-am fost un fan al fotbalului insa faptul ca stiam ca Steaua a castigat Liga Campionilor (parca ..) in 1986 a avut un rol aparte in dezvoltarea dialogului inter-cultural. In fata mea era un canadian la vreo 60 ani alaturi de prietena lui thailandeza care se amuza pe marginea confuziei de nume care exista intre Bucharest si Budapest, in timp ce eu ii replicam ca majoritatea strainilor, cand le zic de Bucharest au impresia ca sunt din Ungaria. Dupa fotbal am trecut la o trivia despre capitalele lumii si la niste jocuri foarte ghiduse. Domnul cu ochelari a zis ca vrea sa-mi arate un truc magic: a luat o moneda 1 Baht a dat-o putin prin apa, si-a lipit-o de frunte dupa care si-a dat cateva palme dupa cap, aratandu-mi ca ..waw moneda se dezlipeste dupa ce te trosnesti puternic in ceafa de vreo 2 ori. Ok, bun mi-a zis si mie sa incerc, mi-a lipit moneda de frunte, dupa care am inceput sa ma palmuiesc dupa cap, 1,2,3,4 ori si moneda nu cadea...m-am razvratit putin si am inceput sa-mi dau capace mai rau decat decat se spankuiesc aia prin filmele nerecomandate minorilor. Nimic, totul era zadar, moneda nu se dezlipea...Inutil de povestit ca restul oamenilor de pe terasa se tavaleau pe jos de ras cum ma autoflagelam de zor...Magia a constat in faptul ca nu aveam nicio moneda pe frunte pentru ca domnul cu ochelari nu-mi lipise nimic acolo ci doar pusese degetul !!! Hehe, asta e, mi-am furat-o, dar macar am invatat un truc forte magic…J

Am mai stat de vorba un pic si era deja 18:45 iar eu trebuia sa ajung la tren la 19:00. Am plecat in graba, am platit berea si am intins-o. Ajung in gara, trenul deja plecase.....say what !? Intreb la informatii si mi s-a spus ca nu stie cine a anuntat ca trenul avea intarziere si ca de fapt el a ajuns la timp...Well, just my luck, ajunge o data trenul la timp si eu il pierd, how ironic is that? Urmatorul tren era peste jumatate de ora si numai bine ca intre timp am asistat la o lectie amuzanta de predat thailandeza intre un localnic si doua turiste din Olanda. In scurt timp jumatate de peron se adunase sa le vada pe olandeze cum pronunta in Thai si invers, pentru ca si localnicul dorea sa afle mai multe despre limba lui Van Gogh…

In loc de concluzie

Se lasase deja intunericul cand a venit trenul destul de plin, vuiand din departari, m-am asezat in fata unei doamne care cara cel putin vreo 4 saci si 3 cutii cu incarcatura necunoscuta si pe care am ajutat-o ulterior sa o dea jos. In timp ce faceam asta am observat pentru cel putin a 3-a oara de cand plecam in calatorie, ca multi barbati din Bangkok isi lasa unghiile sa creasca sau au cel putin o unghie mai crescuta decat celelalte. Stiu ca la noi taranii mai folosesc unghia lunga de la degetul mic sa se scarpine / curete in ureche, dar aici nu am aflat inca care e explicatia. Am dormit jumatate de drum, iar restul l-am petrecut gandindu-ma obosit dar extrem de incantat la ziua care tocmai trecuse ca o tornada pe langa mine. Eu eram Dorothy si tocmai ce ma intorsesem din Oz...

Si acum, Quo Vadis? Nu stiu, dar presimt ca Vrajitorul mai are planuri pentru mine...

Cat e ceasu'?

2009-05-26T09:40:00.000-07:00

...simt nevoia sa dizolv niste "mituri" conform carora tot timpul aici e seara / noapte ori de cate ori vorbesc cu cineva din Romania. Se pare ca exista o senzatie la nivelul subconstientului colectiv (haha, cuvinte mari intr-adevar, nu degeaba am terminat FJSC-ul), potrivit careia Thailanda e la capatul lumii si ca trebuie sa fie o diferenta mare de fus orar.

In linie dreapta intre Romania si Thailanda este o distanta de aproximativ 7500 km si diferenta de fix 4 ore. Recunosc si eu ca initial credeam ca diferenta e mult mai mare (de vreo 7-8 ore), insa se pare ca nu e asa. De exemplu, daca in Romania e ora 1 PM, atunci aici e 5 PM si tot asa mai departe.

La 7-8 ore diferenta (inainte) ar fi Australia si Noua Zeelanda. Tot asa cel mai indepartat fus orar de Romania am aflat ca este pe meridianul opus (logic) si anume cel care traverseaza Hawaii. Cu alte cuvinte daca la Honolulu e ora 6 PM, la Bucuresti lumea inca doarme (sau petrece intens in cluburi, daca e weekend), pentru ca e ora 6 AM.

"Auzi ma, da' la tine nu e noapte, cum de esti treaz la ora asta ?!"
"Nu, e doar ora 5 dupa amiaza"
"Aha, ok"

Hasta luego !

Turbul Nabel

2009-05-25T08:38:00.000-07:00

...de aceasta data am avut parte de un week-end destul de casnic, care a culminat duminica din nou cu stersul podelelor din vastele apartamente. I did a fantastic job, if I may add !

Dar s-o luam cu inceputul. Vineri seara Geoffrey m-a chemat la o cina in familie ce consta in mancare libaneza (pita, falafel, musaca, humus etc). Am plecat de la birou in jur de ora 6, pe o ploaie torentiala si ca un baiat prevazator ce ma aflu nu mi-am luat umbrela cu mine (ustensila de altfel mai necesara in Bangkok decat o buda publica atunci cand faci pe tine). Pana sa ajungem la casa lui Geoff, eram deja ud leoarca, gonind cu 30 km/h pe motoreta unui thailandez, pentru a grabi sosirea.

Daniel, baietelul cel mare, a fost cel mai fericit sa ma vada pentru ca avea in plan sa construiasca niste sine de tren cu mine. Ne-am jucat noi acolo, cu trenuletele, masinutele, si toate "utele" din dotare pana la un moment dat cand s-a batut cu lingura in ceaun ca cina e gata. In vizita erau si doi vecini, Mio (japoneza de origine) si Malcolm, ambii de cetatenie americana. Un cuplu foarte simpatic si vioi la vreo 40 ani care erau tare curiosi sa ma intrebe de Romania. Sunt in Thailanda de vreo cativa ani, Mio este profesoara de engleza iar Malcom este jurnalist la Associated Press. Stiau destul de multe lucruri despre Romania, printre care si evident regimul ceausist, revolutia din '89, Dracula si gimnastica . Asadar cine are impresia ca Romania este cunoscuta in afara pentru:

Peisajul pitoresc de la Portile de Fier;
Ospitalitate
Maramures
Sarmale
Puiul de Crevedia

...se insala !

Desigur i-am informat cum ca suntem o tara de oameni muncitori si harnici, care trudesc pentru glia patriei, ca avem munti falnici si campii manoase, orase mari si sate multe....dar la un moment mi se parea ca ma dilat in scaun, eu si vorbele mele, asa ca am hotarat sa jucam Wist.

In prealabil, Mio ne-a povestit despre activitatea ei de voluntariat de la inchisoarea de stat din Bangkok. Am ramas surprins si cutremurat de ceea ce urma sa ne povesteasca. In principiu, o data pe saptamana, cu ajutorul unui ONG, se fac vizite la cea mai mare inchisoare din Thailanda. Suna ciudat sa faci voluntariat la o inchisoare nu? Mai mult decat atat suna periculos si parca te mai gandesti inainte sa faci asta. Practic in ce consta aceasta activitate? Oameni ca Mio fac vizite detinutilor si vorbesc cu ei timp de 20 minute, la telefonul acela celebru din filme, despartiti de un geam care este mai putin opac decat integritatea clasei politice romanesti. Vorbesc despre orice: drame, iubiri, copii, neveste, soti, mame, tati, crime, impliniri, sperante, iluzii, dezamagiri si regrete, toate trecute prin filtrul precaut al telefonului cu fir.

Cei mai multi dintre detinuti sunt inchisi aici pentru trafic si consum de droguri. In Thailanda aceste delicte sunt pedepsite aspru cu pana la 50-60 ani de inchisoare in functie de gravitatea faptei. La un moment a existat si pedeapsa cu moartea prin spanzurare insa aceasta a fost retrasa de curand din legislatie. Celulele din inchisoare nu sunt mai mari decat o garsoniera confort I din Miliari si atentie (!), in acestea supravietuiesc (ca sa nu spun traiesc pentru ca ar fi prea mult) pana la 58 de detinuti ! Da, ati auzit bine, 58 de oameni care dorm intr-un spatiu de 30-40 metri patrati. Cum de incap atatia? Ei bine, exista si o explicatie destul de elaborata: fiecare detinut are un cont bancar extern in care i se varsa bani de catre familie, prieteni sau cunostinte. Acestia, cei mai "instariti", platesc tribut (in tigari de cele mai multe ori) "sefului" de celula (liderul informal ales de catre detinuti) pentru a putea dormi pe spate (pozitia ce mai confortabila de somn). In situatia in care nu au posibilitatea sa mituiasca"boss-ul", in speta nu are cine sa le trimita bani din afara, oamenii dorm pe lateral, ca sa incapa toti, precum stavrizii in conserva. Pardoxal sau nu, te costa ceva sa faci inchisoare in Tara Oamenilor Liberi. Pentru o fotografie socanta va rog vizitati site-ul www.thaiprisonlife.com, care este nici mai mult nici mai putin decat blog-ul unuia dintre detinuti, un personaj faimos in Thailanda.

Dar ce se intampla in situatia in care exista un nou venit ? Ei bine in aceasta situatie, deloc ravnita, acesta va dormi pe lateral langa WC, care se afla in spatiu liber, intr-unul din colturile celulei. Este de prisos sa comentez aceasta situatie...

Intr-una din intalniri, Mio a cunoscut-o pe Vanessa din Africa de Sud (a carei poveste o puteti citi si pe site), fosta participanta la un concurs de Miss in tara ei si care acum aproape 15 ani a fost prinsa la intrarea in Thailanda cu 2,7 Kg de heroina. A fost acuzata si condamnata la 30 ani de inchisoare. In 1994, imediat dupa ce a fost intemnitata, a nascut intr-una din celulele mizere, o fetita, care ulterior a fost trimisa in Africa de Sud si crescuta de catre o prietena in timp ce mama ei zacea la mii de kilometri distanta intr-o vagauna uitata de lume alaturi de alte zeci de femei aflate in aceeasi situatie.

Majoritatea detinutilor sunt thailandezi, care din dorinta de a scapa de saracie recurg la trafic de droguri. Cealalta parte este formata din straini, de obicei din Africa sau America de Sud care din diverse motive (dorinta de a se intoarce acasa, de a strange bani pentru familie etc) comit infractiunea si astfel se aleg cu o viata schilodita in spatele barelor de metal.

Programul de vizite voluntare se adreseaza in primul rand acelora (cei mai mult la numar) care nu au primit nicio vizita de cand se afla inchisi, iar asta poate insemna ani grei. N-au vorbit in viata lor cu o persoana din afara, nimeni niciodata nu le-a scris o scrisoare, nimeni nu i-a intrebat cat de oribila a fost mancarea azi sau daca ii dor coastele de la faptul ca dorm pe lateral. E greu de cuprins in cuvinte, dar mai ales in simtire cum ar fi sa fii in pielea acelor oameni. Cei mai multi dintre ei se bucura enorm si de abia asteapta urmatoarea vizita, asa cum ne spunea Mio, aducandu-si aminte de Alex, un peruan inchis de 10 ani, care a implorat-o cu lacrimi in ochi sa-i scrie pentru ca nimeni nu a facut-o pana acum. Si a facut-o, i-a scris si urmeaza sa-l viziteze din nou.

Socati, impresionati si pe alocuri transfigurati de povestile din inchisoare, am ramas parca intr-un moment de "silentio stampa" contempland la conditia umana si la pastele cu busuioc de pe masa....Am fost cu totii de acord ca rolul sistemului judiciar este pe de-o parte de a preveni criminalitatea si pe de alta partea de a aplica masuri punitive menite sa corecteze un comportament deviant din punct de vedere social, sa preintampine recidiva, ca ulterior sa reintegreze social detinutul. Acum stau si ma intreb, cum se mai poate reintegra in societate un om, dupa ce a stat in inchisoare 30 de ani ? Care mai e rolul pedepsei in acest caz? Singurul pe care il vad eu este acela de a anula complet o viata si nu acela de a corecta un comportament. Un om schilodit fizic si psihic la 50-60 de ani nu isi mai doreste probabil decat sa moara linistit, nicidecum sa mai contribuie in vreun fel la bunul mers al societatii. Oare nu o pedeapsa de 10 ani cel mult, ar fi mai plina de invataminte decat una de 30?

I-am propus lui Mio ca saptamana viitoare sa mergem impreuna la inchisoare sa stam de vorba cu ostracizatii sociali, cu psihozele si nebuniile lor, cu luciditatea si cu omul din ei. Voi reveni cu detalii....

In contrapozitie, sambata seara am fost la un "dinner-party" organizat de o fosta colega de-a sotiei lui Geoff, de la Crucea Rosie Internationala. Petrecerea a inceput pe la 8, cu invitati din cele mai diverse nationalitati pornind de la australieni, pana la francezi si trecand pe la americani. Mancarea era din abundenta, bautura la fel, insa la fel si discutiile de bon-ton despre piureutul de morcovi care trebuie dat lu' ala mic, afacerea de familie, cursurile de balet ale fetitei (de mentionat ca toti cei prezenti aveau peste 40 ani, casatoriti si cu cel putin 1 copil la bord). Desigur asta nu m-a impiedicat sa am niste conversatii cel putin savuroase cu cateva dintre persoanele aflate la petrecere inclusiv cu un cuplu de francezi care se ocupau cu vanzarea de parfumuri si o australianca care jongla intre un doctorat la marketing si familia sa. La un moment datorita atmosferei incendiare si a concursului de limbo care se desfasura doar in imaginatia mea, mi s-a facut somn si am decis ca e timpul sa merg sa dorm...

Trecand de la o extrema la alta doar in doua zile, in tot acest amalgam de oameni, trairi, senzatii, de la WC-ul din coltul celulei la Merlot-ul din sufrageria din Sukhumvit, mi-am dat seama ca intr-un final vorbim aceeasi limba, oricat de diferiti ne-a placea sa credem ca suntem in acest Turn Babel, numit...Pamant.

A bientot !

Dragostea din tei

2009-05-21T20:15:00.000-07:00

...sunt la serviciu acum si am parte de o mica pauza pentru ca Geoffrey este plecat la o sedinta. Nu e ca si cum in restul timpului nu reusesc sa ma delectez cu treburi personale, insa tind sa cred ca exista un sambure (mai mare) de adevar in zicala "cand pisica nu-i acasa, soarecii danseaza pe masa". Imi imaginez acum niste soareci care efectiv danseaza frenetic pe masa, sarbatorind plecarea matzei asupritoare...

In ultimele zile mi-am dat seama de mai multe lucruri, unele mai ciudate, altele mai ciudate (hah). De exemplu, aici in ciuda faptului ca este aproape iunie, Soarele apune in jur de 6 jumatate seara, subit si fara drept de apel. Adica nu va inchipuiti ca am parte de un apus lung si colorat. Nu, la ora 6 PM e lumina ca la ora 2 dupa amiaza afara, iar peste 20-30 minute ...POC, ia Soarele de unde nu-i, dispare mai rapid decat copiutele suflecate pe sub pantaloni la un examen din facultate. Ca sa fiu sigur care este explicatia acestui fenomen ciudat (pentru un locuitor al paralelei 45) l-am intrebat pe Collin (colegul nostru de birou) ce se intampla: cu cat esti mai aproape de Ecuator cu atat diferenta intre durata unei zilei si durata unei nopti este mai mica, tinzand practic catre 0. Practic in orice loc de pe Pamant aflat la Ecuator, o zi dureaza 12 ore si o noapte tot 12 ore. Cu cat inaintezi spre nord sau spre sud, cu atat diferenta creste in functie de anotimp, ajungand ca la poli ziua (lumina) sa dureze 6 luni si noaptea (intunericul) inca 6 luni. Chiar daca e nu e "rocket science" mi se pare fascinant acest fenomen, aparent banal. Cum ar fi sa ai noapte non-stop timp de 5-6 luni pe an?

Cealalata explicatie in legatura cu apunerea subita a Soarelui este legata tot de faptul ca ma aflu aproape de Ecuator (mai exact la 13 grade si 45 minute de linia imaginara), astfel in aceasta zona razele Soarelui cad perpendicular pe Pamant si astfel astrul zilei nu are timp sa leneveasca pe cer, din cauza miscarii de rotatie a Terrei. Cu cat mergi mai spre nord sau sud, o sa observati ca Soarele nu dispare asa subit ca la Ecuator ci dispare treptat treptat, din cauza curburii Pamantului care permite stelei sa fie observata mai mult timp pe cer. Fascinating, I say, fascinating !

Dar sa trecem de la mica lectie de astronomie la ceva mai prozaic, cum ar fi una de economie. Mi-au trebuit 3 saptamani sa-mi dau seama, sa realizez, sa constientizez, sa-mi integrez in fluxul cotidian, ca niciodata nu trebuie sa intreb la piata cat costa frunza de leustean (nu ca aici se gaseste asa ceva :D), kg-ul de mere, bucata de pepene sau stiuletele de porumb ! Daca ajungeti prin Bangkok, hear me out. Dupa cum relatam intr-un episod anterior, localnicii (aici ma refer la pietzari si alti insi care-si desfasoara diversele activitati comerciale in strada) sunt foarte prietenosi, de treaba si zambareti, insa au un defect si anume: sunt mici escroci amatori. Iar daca esti asa mai ZEN (cum imi place sa cred despre mine ca sunt) treci cu vederea, dar iei aminte. Daca esti mai ZENless, atunci va trebui sa iei niste Xanax de la farmacia din colt si o cantitate suplimentara de bani folosita la "acoperirea daunelor provocate de escrocheriile stradale". In primul rand publicul tinta al vanzatorilor de strada sunt strainii, iar cand zic straini ma refer in mod deosebit la albi. Relatia vanzator-cumparator se desfasoara excelent, ca si "customer service", (chiar ma gandesc ca tarabistii nostri din Obor sau IDM ar putea lua niste lectii valoroase de la thailandezi, dar cine sa-i invete maica, cine ?! ) insa zambetul pe fata ti se cam sterge cand afli ca ai dat pe stiuletele de porumb dublu fata de cat face el de fapt sau ca te-ai plimbat cu motor-taxi platind de 3 ori pretul normal.

Toate acestea le-am aflat de la unul dintre noii mei prieteni de aici, Eddy, care vazandu-ma trufas cum ingurgitez porumbul, ma intreaba cat am dat pe cereala? Eu zic 20 Baht iar el imi zice ca sunt un bou, ca puteam sa-l intreb inainte. Funny, nu ? Oriunde in Bangkok, porumbul fiert sau la gratar e 10 Baht, asa ca daca dati mai mult de atat sunteti la fel de boi ca mine :P

Ce concluzie am tras din aceasta experienta? Ca inainte de a te arunca la cumparaturi intr-o zona de piata, unde nu sunt afisate preturile, ar fi bine sa te interesezi inainte cam care sunt acestea, fie de la localnici, fie de pe forumuri pe internet, fie prin vreun cunoscut care a mai vizitat locurile inainte, altfel te vei trezi ca zambesti ca un retard atunci cand scoti la plata dublul/triplul/cvadruplul sumei normale. Asadar, de ieri nu mai intreb cat costa felia de pepene, ci doar intind politicos 10 Baht si zambesc tonic, pentru ca stiu ca peste tot e acelasi pret.

Pe scurt procesul trebuie sa se desfsoare cam asa: zambet larg, aratat cu degetul catre leguma / fructul in cauza, preluarea legumei / fructei intr-o plasuta, intins banii (suma fixa pe care tu o stii dinainte), zambet larg si "kap kum krab " (multumesc in Thai). La finele acestui ritual comercial ai sa constati o mica surprindere pe fata vanzatorului si desigur ai sa te surprinzi pe tine insuti / insati, cat de talentat / a esti la afaceri stradale.

Din seria "Glia si poporul", am realizat un alt lucru interesat in ultimele zile: Bangkok-ul nu are 10934 de hypermarket-uri, supermarket-ul, mega-market-uri, ultra-hiper-super-mega-iREAL-o market-uri, fata de Bucuresti, unde in fiecare saptamana mai vezi cate un panou stradal pe la Unirii care povesteste cu o pofta dementa "NOU, INCREDIBIL, SOCANT, se deschide al 25-lea Hypermarket Cora din Militari, va asteptam cu preturi mici, mici, mici si calitate proasta, proasta, proasta". Asa-i ca e ireal ?

In Bangkok am reusit sa reperez doar un Carrefour destul de modest undeva prin centru, unde probabil isi fac cumparaturile mai mult turistii. Cand vine vorba de alimente cei mai multi oameni apeleaza la pietele ambulante agro-alimentare de pe strada, aici gasindu-se produse destul de proaspete si cred eu naturale, in contrast cu merele improspatate cu Uraniu-238 din hypermarket-urile tarii. Restul de produse (incaltaminte, imbracaminte, produse de uz casnic etc) sunt achizitionate din centre comercial si asa zisele "department stores". Desigur nu este vina nimanui ca Romania nu are clima Thailandei, care permite aceasta diversitate de legume, fructe, precum si etalarea acestora 12 luni pe an pe tarabe afara. Dar, cred ca totusi e vina cuiva, ca tot ni se baga pe gat carfururi si core, in loc sa avem piete agro-alimentare stradale sau acoperite, macar cat tine caldura.

In Bucuresti, la cei aproape 4 milioane de locuitori, sunt cate piete mai mari? 2 ? 3? Eu stiu doar de Obor, Matache si Piata Universitatii (haha). Acum cateva luni, Oprescu a avut initiativa (in general buna) de a face o piata de weekend cu produse tipic romanesti undeva pe Bulevardul Unirii. La fel de "tipic romaneasca" a fost si strategia crearii acestei piete. Astfel, mi-e teama ca cei 4-5 carnati de Plescoi trantiti de doua ori pe saptamana intr-una din cele mai poluate zone din Bucuresti, nu or sa faca vreo mare diferenta in calitatea vietii pe care o duc locuitorii Capitalei. Care e solutia? Nu stiu, dar de aia au salariu cei din administratia locala, sa se gandeasca la solutii calitative pentru oameni, sau nu...

Pe langa o lume multi-colora si multi-parfumata, pe strazile din Bangkok mai puteti intalni din cand in cand...elefanti ! Ei bine da, ELEFANTI. Eram alaltaieri cu Eddy prin oras si langa un mic altar de rugaciune din centru era un tip care isi plimba elefantul (?!?), cerand ceva bani persoanelor dornice sa hraneasca pachidermul. Entuziasmat de scena, am coborat de pe pasarela unde stateam sa pot fi mai aproape de elefantel, care era destul de tanar si ...hamesit. Era absolut uimitor sa ma aflu la jumatate de metru de un animal atat de fascinant si inaccesibil noua europenilor. Eram mesmerizat ! Cred ca am stat vreo 5 minute asa blocat si ma uitam cum mananca fructe de pe trotuar. Va rog retineti ca eram in mijlocul orasului, langa niste hotel-uri luxoase, insa toata scena asta era naturala, iar nimeni nu era scarbit sau sa-si manifeste ifosele penibile fata de prezenta animalului.

Micul altar din zona Chid Lom, unde eram noi, este ridicat in cinstea zeului cu cap de elefant din panteonul hindus, Ganesha. Figura sa este foarte respectata si aici in Thailanda, dupa cum mi-a povestit Eddy. Oamenii vin aici in special pentru a fi ajutati in dragoste. Conform Wikipedia, Ganesha "...is widely revered as the Remover of Obstacles and more generally as Lord of Beginnings and Lord of Obstacles (Vighnesha, Vighneshvara), patron of arts and sciences, and the deva of intellect and wisdom".

Tot zilele acestea am avut ocazia rara sa ma plimb pe strazile Bangkok-ului cu un Volkswagen Beetle ! Masina este a lui Eddy si a fost cumparata la un pret foarte convenabil de la unchiul lui. Acum a restaurat-o si se plimba cu mandrie prin oras. Nu prea ma pricep eu la masini, nu stiu cati cai putere are sau ce tip de motor are sub capota, insa stiu ca e genial sa te plimbi intr-un Beetle.

O ocazie si mai rara am avut weekend-ul trecut cand intr-un club mi-a fost dat sa aud urechilor urmatoarele versuri: "maiahiiii, maiahoooo, maiahahaha, maiahiiii, maiahoooo, maiahahaha, Alo, alo, sunt eu, Picasso, Ti-am dat beep si sunt voinic, Dar sa stii, nu-ti cer nimic". Am crezut ca nu-i real !!! Da, temerile se adeversisera, auzeam "Dragostea din tei" de la O-Zone. Am ramas perplex cand am observat cu stupoare hoardele de thailandezi cantand frenetic in limba romana, mai rau decat Monica Anghel la Cerbul de Aur '98. What the fuck mi-am zis si am inceput si eu !!!

"Vrei sa pleci dar nu ma, nu ma iei
Nu ma, nu ma iei, numa, nu ma, nu ma iei
Chipul tau si dragostea din tei
Mi-amintesc de ochii tai."

!!!

Si iata cum dragostea ozonata cea din tei, veche de mai bine de 5 ani in Romania, apropie doua culturi aflate la 7500 km distanta. Nu stiu daca e cazul sa felicit pe cineva aici, asa ca mai bine nu o fac...

Pentru CNN a transmis de la fata locului, Ozonel Ilie

The mop, the laundry and the tiger

2009-05-15T09:11:00.000-07:00

...de la ultimul post si pana acum nu s-a mai intamplat nimic deosebit, ci mai degraba lucrurile au inceput sa intre intr-un oarecare normal. Am trecut cred eu, de perioada de adaptare si acum incep sa-mi curg raul prin albia imaginara. N-am mai scris nici pentru ca timp de cateva zile am fost un pic bolnav, m-a surprins din nou amigdalita mea cea de toate zilele care nici aici la capatul celalalt al Lumii nu mi-a dat pace. Ca si suspecti pentru amigdalele mele umflate: aerul conditionat de peste tot si sucul cu gheata. Dar acum e mai bine, am primit o consultatie online din partea mamei mele, care ca intotdeauna, vegheaza asupra sanatatii mele si astfel dupa cateva antibiotice, Strepsils si apa nestata la frigider, sunt din nou in forma, gata sa mai experimentez niste broaste, scorpioni sau eu stiu ce alte entitati mancabile.

La serviciu lucrurile se desfasoara in acest moment cu o oarecare lentoare, datorita faptului ca Geoffrey este prins si intr-un alt proiect impreuna cu celalalt coleg de birou, astfel ca aproape jumatate din program mi-l petrect pe internet sau citind abundenta de materiale care mi-a fost pusa la dispozitie pentru a afla despre ce se petrece in zona Mekong-ului din punct de vedere al mediului inconjurator. Sunt atat de mult de invatat / citit incat uneori ma simt inhibat si am impresia ca nu voi reusi sa acumulez suficiente informatii pana la conferinta din iulie, unde trebuie sa pregatesc niste sinteze stufoase asupra fiecarei eco-regiuni din cele 6 cate sunt in zona. Dar nu-i nimic, toate la timpul lor, nu ma mai invinovatesc pentru lipsa mea cronica de rabdare in a sta si a citi. Recunosc cititul n-a fost niciodata punctul meu forte, fiindca tot timpul m-am considerat mai mult o persoana "audio-video" in sensul in care am rezonat mult mai bine la imagini si sunete. Poate o librarie multi-media m-ar ajuta mai mult, daca ar exista...dar cum nu exista va trebui sa ma descurc cu ce am, nu ?

Tot in aceste zile in care am stat mai mult pe acasa (luni fiind si sarbatoare) am fost un adevarat gospodin si spun asta uimindu-ma in continuare de ce veleitati (mai mult sau mai putin casnice) ascund. Astfel in ziua Domnului, de miercuri am luat mopul la dans si galeata cu detergent la picior si am inceput un vals vienez de toata frumusetea prin garsoniera alba si impersonala de la etajul 3. La inceput miscarile erau lenese si adormite ca si cum de abia se trezeau dintr-un vis, insa cum "pofta vine mancand" asa si eu aidoma piticilor din Alba ca Zapada am inceput un adevarat tur de forta al incaperii cu miscari ample si energice. EVRIKA ! am descoperit ca se poate sa nu fiu o putoare care asteapta sa-i fie dereticata casa si ca da, si eu pot sa fac o podea sa straluceasca, daca vreau. Dar cum zelul era de nepotolit, am decis sa arunc si niste boarfe intr-un lighean la dospit ! WAW, deja ma intreceam cu mine insumi. In prealabil m-am interesat daca exista un serviciu de "laundry cleaning" , da exista, insa este scump la ce nevoi am eu asa ca am hotarat ca o punga de detergent, un lighean si doua maini dibace pot suplini masinaria si chiar foarte bine. Acum nu va inchipuiti ca am frecat la tricouri si blugi, doar ce le-am lasat la inmuiat si le-am clatit gentil dupa aceea. Nici nu trebuie mai mult avand in vedere ca nu sunt murdare, ci doar trebuie reimprospatate ;))

Avand un pic de timp la dispozitie si fiind cu urechile ciulite in toate directiile, am aflat ca la circa doua ore de mers cu masina de Bangkok, exista asa numitul Tiger Temple, unde calugarii buddhisti cresc tigri la templu de cand sunt mici si astfel sunt domesticiti. Mi se pare fascinant sa poti merge sa stai langa un tigru, sa-l mangai, sa pui capul pe el si sa te uiti in ochii lui. Astfel am decis ca intr-unul din weekend-uri voi face o excursie in Kanchaburi (asa se numeste provincia unde se afla templul). De pe site-ul http://www.tigertemplethailand.com/index.htm am aflat ca poti face tururi de 1, 2 sau 3 zile, pretul pornind de la aproxmativ 50 EUR persoana (cu transport inclus) pana la 150 EUR in functie de ce alegi sa vizitezi. Pe langa tigri mai poti face o calatorie pe "Death Railway" cu un tren absolut de epoca, pe cea mai veche cale ferata din Thailanda, mai poti hrani maimute foarte simpatice si jucause, sa faci un tur de zona in carca elefantilor, o mini-expeditie intr-o pestera si...inot alaturi de delfini ! De abia astept sa merg, nu stiu cand, dar stiu ca o voi face pentru ca ceva ma trage acolo...ramane de vazut ce anume exact...

I-am povestit lui Geoffrey despre intentia mea de a merge la Tiger Temple, insa el nu adera foarte mult la acest gen de "entertainment", prin care animalele salbatice sunt tinute captive pentru deliciul turistilor. Eu zic ca are dreptate intr-un fel, nu e fair sa rupi ceva ce apartine naturii si sa-l inlatui pentru o distractie de weekend. Pe de alta parte, daca experienta asta te imbogateste pe tine si te face sa apreciezi mai mult legatura ancestrala si universala dintre om si natura, atunci sacrificiul nu este tocmai in van Natura la fel ca si Divinul nu este ceva indepartat, acolo in frunzisul verde al copacilor, ceva de neatins, ocultat de propria-i existenta, ci mai degraba ceva aproape noua, aici langa noi si impreuna cu care putem construi ceva mai bun. Conteaza doar modul in care alegi sa primesti Natura, in lanturi sau in brate ?

Data viitoare o sa vin cu poze proprii si personale impreuna cu tigri si de ce nu..si delfini :) Keep it safe and keep in touch !

Concert din muzica de...tunet

2009-05-11T00:00:00.000-07:00

...duminica aceasta ar fi trebuit sa plec cu Geoffrey la Vientianne (capitala Republicii Populare Democrate Laos; in engleza am aflat ca se pronunta foarte diferit fata de cum as fi crezut, ceva de genul Vian Chang), la o intalnire regionala a membrilor WWF Greater Mekong Progamme. De ce zic ar fi trebuit? Pentru ca pana la urma nu s-a mai intamplat sa merg si eu. Vineri fiind sarbatoare aici (la fel ca si astazi de altfel, yeee) ne-am hotarat sa facem rezervarile la avion joi dimineata, sa punem la punct programul de lucru din Vientianne, etc. Imediat dupa ce am facut rezervarile, ne-am dat seama ca imi trebuie viza sa intru in tara vecina, astfel ca am sunat la ambasada Romaniei de la Bangkok (care se ocupa si de Laos), iar cei de acolo m-am informat ca viza poate fi obtinuta de pe aeroport contra unei taxe de 30 USD.

Ok, nicio problema pana acum, but (nu stiu cum se face dar tot timpul se intampla sa fie implicat cate un "but" din cand in cand), ne-am dat seama ca printr-o viziune miraculoasa ca am nevoie de viza de tipul "multiple entry", pentru ca eu practic voi iesi si intra din nou in Thailanda. Ori eu in momentul de fata am viza de tipul "single entry" ceea ce face imposibila iesirea mea din tara in lipsa obtinerii unei vize suplimentare. Ce ar fi insemnat sa obtin aceasta suplimentare? Circa 4-5 ore la Biroul de Imigrari Thailandez, intr-o caldura pe care ai fi putut sa coci lejer un cozonac pe trotuar, printre functionari care stiu la fel de bine engleza, precum stiu eu Swahili si intr-o situatie oarecum dubioasa pentru ca nu stiam sigur daca mai prindeam "rand" sa primesc viza in ziua respectiva....ah si 30 USD. Astfel am hotarat impreuna cu Geoffrey ca e mai bine sa raman in Thailanda si sa lucrez la niste sinteze pe care le am de facut pentru saptamana aceasta.

Se pare ca "it was meant to be this way" pentru ca am avut parte de un week-end extraordinar ! Vineri seara am vorbit cu amicul meu bangkokian, Jene sa mergem undeva sambata in timpul zilei, a zis ok, insa nu mi-a zis unde si ca e o surpriza. Cum sunt un fan ahtiat al surprizelor (insa nu si al Zanei Surprizelor), am asteptam cu nerabdare ziua urmatoarea. Ne-am intalnit in jur de ora 2 si am mers cu BTS-ul pana la ultima statie de pe linia Silom, la Saphan Taksin. In cateva minute urma sa fiu absolut fermecat de peisajele ce mi se desfasurau in fata ochilor. Surpriza era o calatorie de aproape jumatate de ora, cu vaporasul pe fluviul Chao Praya, ce imparte Bangkok-ul in doua: Orasul Vechi si Orasul Nou ! Am asteptat cuminte si entuziasmat la coada formata 90% din turisti, restul de 10% fiind localnici care foloseau vaporasul ca mijloc de transport in comun.

Fluviul este imens, cam cum este Dunarea la Podul de la Cernavoda si intesat de ambarcatiuni comerciale si de agrement. Afara era o vreme perfecta, soare, cald si coafura rezista numai bine :D. Ne-am urcat, am prins doua locuri libere mai in fata, am platit 18 Baht pentru excursie (aproape 0,40 Eur, foarte ieftin asadar) si am demarat in...tromba. In clipa aceea mi-am adus aminte de un documentar de pe Discovery despre o turista din Anglia, care la fel fusese cu vaporasul pe fluviu si care din admiratie pentru ce privea si fiind cu gura cascata, a inghitit niste apa din rau accidental. Dupa cateva zile a facut febra Dengue (o boala asemanatoare malariei data de tantarul Anofel, pentru care nu exista leac, insa care trece dupa o saptamana de cosmar prin tratament simptomatic). Asadar daca ajungeti sa va plimbati pe Chao Praya, tineti-va gura si cascati ochii !

Pe masura ce intaintam pe fluviu, Jene care statea in dreapta mea, pe interiorul vaporasului (si care era mai ferit de pericolul de-ai intra apa in gura), imi explica ce vedeam: de la hoteluri uriase, din cele mai internationale pe malul stang al fluviului, precum Hilton, Sheraton, Marriot, Sofitel, Ramada, Majestic etc pana la temple buddhiste de o frumusete incomparabila de-o parte si de alta a raului. Printre acestea mai puteai vedea cladiri pitite printre palmieri si alti arbori exotici ale ambasadelor europene (ambasada Portugaliei este fantastica, construita in stil mediteranean, cladirea fiind de un alb imaculat). Am tras cu ochiul si la Palatul Regal care din pacate era oarecum ocultat de alte cladiri. Acoperisul este auriu si in soarele stralucitor al dupa-amiezii parea sa semene cu celebrul "El Dorado", acest palat fiind folosit in principiu pentru intalniri la nivel inalt. Mai departe am trecut pe langa Piata de Flori din Bankok care se afla pe malul drept al raului si care este deschisa non-stop. Este o locatie imensa, cu sute de mii de flori, din cele mai colorate si parfumate si care te imbie doar sa la privesti si sa le mirosi (ok, poate eventual si sa cumperi). Dupa jumatate de ora, timp in care am facut febra musculara la gat de cat m-am intins pe acolo, am ajuns la finalul calatoriei, la un debarcader in apropierea unui parculet foarte chill si foarte verde.

Parcul nu este mai mare decat P-ta Romana, insa era "mare" datorita atmosferei de liniste si de ZEN absolut care pluteste in aer. Oameni intinsi pe iarba printre copacii inalti si umbrosi, personaje colorate care faceau jonglerii cu bile la fel de colorate. As fi stat o zi intreaga acolo, daca n-am fi avut si alte locuri de vizitat.

Acum vin si intreb: La noi de ce "Calcatul pe iarba" este interzis ? Ok, calcam iarba si care e ideea? Vrem sa avem o iarba perfect dreapta, geometrica si nepangarita in timp ce noi romanii urbani privim galesi dintre betoanele sufocante la natura de care nu ne putem bucura? De ce in restul lumii civilizate, oamenii se bucura alaturi de alti oameni de natura ce ne-a fost data, se pun pe patura in parcuri, rad, plang, se simt bine, iar noi romanii trebuie sa fim mai catolici decat Papa? Nu calcam iarba din parcuri ca sa pastram spoiala aurita, aceasta reminiscenta comunista, insa dupa ce mancam un "mec" si nu gasim un cos unde sa aruncam ambalajaul (asta in cele mai bune cazuri), rotim ochii in cap sa nu ne vada careva si sa "dam prost" asupra a ce urmeaza sa facem. Astfel cu o lejeritate dezarmanta si o miscare scurta si energica din "poigne" plasam hartia solitara sub o masina sau ... fix pe mijlocul trotuarului ! (daca n-as fi vazut cu ochii mei, n-as mai fi comentat). Draga roman, daca nu gasesti cos, pune hartia in buzunar si arunc-o acasa la gunoi ! Am zis.. !

Dar vorba francezului "revenons a nos moutons". Astfel dupa ce am plecat din parc, Jene m-a dus in cartierul "backpacker-ilor" din Bangkok. Backpacker-ii fiind un fel de "new age hippies", niste globetrotteri moderni, care calatoresc de-a lungul si latul Pamantului, cu un rucsac in spate, arsi de soare in obraz, fani ai hostel-urilor si oricaror tipuri de bere. Cartierul "Khao San" este atat de viu, agitat si colorat, incat ai impresia ca esti la un spectacol de circ. Este plin de terase exotice, hosteluri din cele mai ieftine, comercianti ambulanti cu mancare asiatica si...haine foarte ieftine ! Nici nu m-am apropiat bine sa vad o bluza de treining ca doamna vanzatoare deja incepuse se negocieze cu mine pretul obiectului vestimentar, de la 700 Baht (~15 EUR), la 300 Baht doua bluze (mai putin de 9 EUR). In principiu, fie ca vrei sa nu, este mai mult o chestie de respect sa te targuiesti cu ei, decat in a te zgarci la pret (oricum si 15 EUR ar fi fost foarte ieftin). N-am cumparat nimic deocamdata, insa imi pastrez acest deliciu pentru ultimele doua saptamani de sedere.

Dupa ce ne-am plimbat prin zona, ne-am asezat la o terasa foarte psiheledica, cu tot felul de statuete ciudate si muzica pe masura. Am baut una dintre berile lor locale "Chang" (cealalta fiind "Singha") la 0,75 L si am contemplat mai mult la politetea, bunul simt si respectul enorm pe care il arata localnicii fata de oamenii cu care intra in contact, nu doar turistii. Aici toata lumea zambeste si parca nu e ranjetul ala fals si marketat a la "Cumpara asta si vei fi transfigurat de fericire", ci mai degraba ceva la modul "Bine ai venit in tara noastra, speram sa te simti cat mai bine aici". O fi asa, nu o fi asa, cert e ca te face sa te simti confortabil si in largul tau, lucru foarte important atunci cand esti departe de casa. Intre timp, Jene imi povestea ca duminica o sa plece pentru 3 saptamani in SUA, la un vechi prieten de-al lui si ca probabil va fi ultima oara cand il va vedea, deoarece sufera de cancer in faza terminala...Subit ochii mi s-au umplut de lacrimi, nu neaparat in legatura directa cu acel om, ci cu gandul mai degraba la suferinta colectiva a umanitatii. Suferinta care din punctul meu de vedere nu se rezuma la o boala anume ci mai degraba la o stare perpetua de nefericire si neimplinire, pentru ca niciodata se pare ca nu reusim sa ne bucuram de ce avem acum si traim intr-o goana permanenta dupa "altceva", iar cand ne dam seama ca de fapt n-am trait cu adevarat, e prea tarziu...

Ne-am ridicat de la masa si am plecat spre casa pentru ca se facuse destul de tarziu si Jene trebuia sa-si pregateasca bagajele pentru calatoria spre State. Am ajuns acasa in timp util, pentru ca tocmai se pornise o furtuna tropicala. Totusi nu-mi dau seama daca a fost un eveniment izolat sau incepuse sezonul musonic, care de obicei este asteptat la inceput de iunie. Cert este ca a fost o furtuna grozava: vant dezlantuit, nori negri pe cer, fulgere care luminau negrul norilor si tunete care acompaniau acustic acest spectacol al naturii.

Cumva freamatul emotional de mai devreme se transpusese intr-un mod logic si universal in acest concert superb din muzica de....tunet

Peace & love

Bangkok, the final...frontier ?

2009-05-07T21:24:00.000-07:00

...chiar daca ai vrea, la metroul din Bangkok nu ai cum sa te sinucizi, sa impingi pe cineva sau sa cazi accidental pe sina de tren. Stiu ca suna lugubru, dar thailandezii s-au gandit si la acest aspect (printre multe altele in materie de infrastructura) cand au construit linia MRT (Metropolitan Rapid Transport) sau pe scurt "The Metro".

Astazi a fost prima oara cand am calatorit pe sub strazile capitalei si pot sa spun ca vorba aceea celebra "Asa in Cer, asa si pe Pamant" se aplica si in cazul de fata, numai ca as zice mai degraba "Asa deasupra, asa si dedesubt". Cu alte cuvinte aceeasi curatenie, civilizatie si ordine in underground...

Asa si va povesteam despre faptul ca e practic imposibil sa se petreaca intamplari nefericite la metrou, deoarece fiecare statie este dotata cu un sistem de usi culisante la marginea peronului care se deschid doar in momentul in care trenul stationeaza. Atunci cand acesta este in miscare (intra sau iese din statie), acestea se inchid automat. In cel mai "bun" caz cred ai putea sa te dai cu capul de usile alea pana devii inconstient, daca chiar iti doresti sa traiesti o experienta metro-dramatica...

Acestea fiind zise as vrea sa ne gandim la cat de tare este aceasta idee, pe o scara de la 10 la 10? Eu as zice ca 10...Pe aceasta cale fac un apel la domnul primar al "Micului Paris" (ce vorba idioata, nu mai e deloc mic si nici macar nu mai are vreo umbra de Paris ) prin care sugerez montarea unor astfel de panouri protectoare, daca nu mai doreste sa piarda din septelul bucurestean. Personal cred ca este o masura foarte binevenita acum cand damboviteanul nostru cel de toate zilele este incercat de vremuri potrivinice si poate este tentat sa practice sporturi extreme pe sina de tren...

In alte ordine de idei, aseara am iesit in oras ! Cu doua zile inainte l-am cunoscut pe Jene (care sta foarte aproape de mine) si aseara pe un amic de-al lui, Roy. Am iesit la o cina picanta (constand in fructe de mare, broaste, pui cu lamaie, acoperite de busuioc, ghimbir si chilli) dupa care am haladuit prin Siam Paragon, unul dintre cele 3 mall-uri URIASE din centrul Bangkok-ului, care impreuna cu Siam Discovery si Siam Center formeaza un complex comercial aproximativ de marimea orasului Alexandria..No comment !

Dupa ce am cascat gura prin cele 8 etaje ale Paragon-ului, am hotarat sa mergem la film, la Star Trek XI (yeeee !), un nou release din seria lung-metrajelor ST. Complexul de sali de cinema se numeste Cineplex si la fel ca si mall-ul in sine, este urias. Obiceiul la ei este sa se faca rezervare la film, altfel exista posibilitatea ca in momentul in care ajungi la fata locului sa nu mai gasesti niciun loc liber. Pretul unui bilet este de 600 Baht (aproape 13 EUR) insa inainte sa sariti ca e scump, haideti sa va spun ce mai este inclus in acest pret, in afara de vizionarea filmului: bauturi racoritoare si snacks-uri la barul tapetat cu catifea rosie (:D) din incinta Cineplex-ului, toalete imaculate si stralucitoare, de-ti vine sa ceri scuze dupa ce ti-ai facut nevoile, precum si cireasa de pe tort si anume fotolii extensibile la rang de pat, cu perna si patura in interiorul cinema-ului !! Deci da, efectiv poti sa si dormi in timpului filmului, adevarul fiind ca aseara ma luase o boare de somn la un moment dat in timp ce stateam la fel de confortabil ca in patul meu din dormitor. Fotoliul se transforma in pat de la un buton din stanga mainii pe care-l poti manevra dupa bunul plac. Evident, din seria "as vrea sa va sugerez", propun ca fiecare client al Cineplex-ului sa aiba in timpul vizionarii, un valet personal care sa-i fac vant cu o pana de strut imensa, sa-i arunce boabe de struguri in gura (Dragos, remember? :D) si sa ofere un spectacol scurt de pantomima in timp ce ruleaza reclamele de la inceputul filmului. That would be fun, huh ?!

Dupa film am urcat pe terasa mall-ului, si .."baby, the view was breathtaking"...Stiti senzatia aia pe care o aveti in prima noapte la mare? Cand stati pe nisipul cald si bate un vant usor si cald dinspre apa? Daca da, atunci cam va puteti imagina cum m-am simtit eu. Eram intr-adevar la mare, la marea aglomeratie urbana ce se desfasura inaintea mea in toata-i splendoarea: cat vedeai cu ochii o mare de lumini colorate ale zgarie-norilor palpaiau intr-un ritm psihedelic, sunete indepartate si avioane silentioase pe cerul instelat, toate faceau parte din aceasta mare orchestra asiatica. Atunci mi-am adus aminte ce a spus Spock la sfarsitului filmului pe care tocmai il vazusem, amintire pe care eu am adaptat-o putin la situatia in care ma gaseam:

"Bangkok, the final frontier... These are voyages of the Starship Enterprise (could be me here :D). It's 3 months mission: to explore strange new worlds. To seek out new life and new civilizations. To boldly go where no man has gone before"

...asadar exaltat si entuziasmat de propriile mele ganduri, am oftat si m-am intrebat "Bangkok, the final frontier?" Neah, poate doar o granita catre "mai departe"...

Sawadii krap !

PS: Poza facuta noaptea este luata de pe net

Din balcon, in strada, trecand prin stomac (5 mai 2009)

2009-05-05T04:38:00.000-07:00

...primele doua zile din saptamana aceasta au debutat cu jobbing din plin, am inceput lucrul la organizarea conferintei (excel-uri, mail-uri, carioci si table, apa rece si of course aer conditionat de birou) care va avea loc in iulie, alaturi de Geoffrey. E mult de lucru, e prima oara cand ma ocup efectiv de organizarea unui eveniment, cu atat mai putin cu cat acesta va strange oameni din 4 tari din SE Asiei.

Ritmul de somn este inca cam disturbat de schimbarea brusca de fus orar si peisaj, insa sper sa-mi revin. Am inteles de la o prietena ca daca bei ceai de musetel adormi mai repede, asa o fi? Problema e cum cer eu musetel la piata? (nici nu prea stiu cum arata, tocmai am realizat acum ca stau prost la capitolul botanica) Dar oare au ?

Astazi pentru prima oara am mancat ceva ce nu mi-a placut si am crezut ca mi se intoarce duodenul. Printre merindele achizitionate ieri pe principiul "alege si castigi", am cumparat si ceva ce pareau a fi niste cartofi copti cu ceva sos picant. Am venit acasa, destul de hamesit, gandidu-ma pe drum doar la barabulele impachetate (uh, uh). Le asez cu mare delicatete in cea de-a doua farfurie pe care o am la dispozitie (prima e la spalat) si inghit primul "cartof" la fel cum inghite un anaconda o capra. Pret de cateva secunde am crezut ca ochii-mi exoftalmiati (bulbucati) concerteaza impreuna cu stomacul pentru a iesi afara sa protesteze vehement asupra abuzului la care erau supuse (!!) Ce mancam eu de fapt? Ei bine da, nenorcirea s-a intamplat: mancam galbenus de ou prajit, acoperit de o crusta de faina cred, "delicatesa" fiind asezonata cu un sos de caramel FOARTE dulce (ewwwwwwww). Deci da, sa facem o recapitulare: cartofi copti in sos picant versus oua prajite in faina cu caramel. Va dati seama ce balamuc psihologic era in mintea mea? Eu care ma asteptam sa mananc ceva, m-am trezit ca mananc altceva aflat la 180 grade pe cercul gastronomic. Am inghit in sec si am tacut !

Asta e ca si cum ai sta in balcon si ai privi o giuvaier nemapoimenit, dar cand cobori in strada si-l vezi iti dai seama ca e un plastic colorat. What you see (is not always) what you get...Dar cum zicea cineva celebru in viata "in drumul spre iluminare ai voie sa si gresesti, si de fapt gresala aia nici nu e gresala" ci e o experienta care te imbogateste...

Asadar, hai sa sarim de la balcon in strada, sa vedem mai de-aproape ce are viata de oferit.

Bun venit ou cu caramel, adio ou cu caramel !

Continuarea in episodul urmator...

Lazy weekend (2-3 mai 2009)

2009-05-03T21:20:00.000-07:00

...singurul lucru interesant pe care l-am facut in primul meu weekend in Bangkok a fost sa dorm, dar nu dormit oricum, ci din ala pe toate partile si toate pozitiile de parca ti-ai dori sa cuprinzi tot patul (apropo, am un unul imens) cu corpul si sa simti ca devii una si aceeasi entitate cu magnifica piesa de mobilier de dormitor. Evident asta s-a intamplat mai mult sambata pentru ca de duminica seara am reintrat in sirul insomniilor clasice care au caracterizat perioada de pana acum.

Asadar, sambata si duminica am hotarat sa stau in hruba mea, decis sa ma odihnesc si sa mai contemplu la cele ce mi s-au intamplat si la cele ce mi se vor intampla de acum inainte. In mod ciudat, n-am ajuns la nicio concluzie asupra ocurentelor trecute sau viitoare, insa nici nu pot sa zic ca-mi doream asta..."Ce a fost a fost si ce va fi va fi" este noua mea vorba favorita, un extenso mai mult sau mai putin personal de la bine cunoscuta expresie.

In ambele dupa amieze am facut mici incursiuni exploratorii in piata (fotografia e culeasa de pe net, inca n-am apucat sa ajung la piata cu aparatul) de langa complexul unde stau, pentru o runda de vitaminizare. Din seria "Ce am mai mancat azi si am reusit sa identific despre ce aliment e vorba" trec in revista: pepene rosu, care nu lipseste din meniul zilnic, papaya (auzisem de acest fruct pana acum insa nu mancasem niciodata, e un fruct foarte delicios, de un portocaliu inchis si destul de dulce), pepene galben si inca vreo 2-3 fructe care seamanau cu ...nimic, unele aratau precum kiwi si aveau gust de prune (?!) altele aratau ca merele si aveau gust de mere, dar nu erau mere (!). Nu inteleg de ce nu scrie pe o bucata de carton undeva ce cumperi, asa macar mai afli si tu una alta, te mai cultivi. Practic cum poti sa afli ce fruct mananci? Faci repede o poza la taraba, o postezi pe un forum care dezbate probleme de horticultura si deschizi un topic "Ce fructe sunt astea?" Too much trouble, I say. Voi inainta o notificare primariei din Bangkok cu rugamintea de a avea placute bilingve pentru produsele stradale fara nume, sper intr-un raspuns favorabil.

Pe langa fructe, am mai degustat niste prajituri cu spanac, carnaciori de nu ma intrebati ce carne erau (sper doar sa nu fi fost caine) pentru ca aratau foarte apetisanti si niste caracatite mici la gratar, toate asezonate cu nectarul zeilor, sos piKANT (yum).

Spre noapte, am inceput sa caut un film / serial (cu ajutorul site-ul www.movie2k.com, Mary thanks girl ! :D) numai bun sa ma ajute sa dorm, insa se pare ca titluri din seria SF, Fantasy (ce cautam eu) precum "Army of the Dead", "Army of Darkness", "Diary of the Dead" si altele care nu erau decat cuvinte precum "death", "hell", " blood", "devil", "eternal damnation in fire" (asta de fapt nu e un cuvant) "chicken soup" (ups where did what come from?), puse la gramada. Poate are cineva o recomandare buna pentru alte nopti insomniatice? Accept si comedii romantice...(^#$!@#!%$#).

Dupa ce mi-am dat seama ca este useless sa mai insist cu filmele, am considerat ca salvarea poate veni dintr-un TV show si ca sa vezi, a venit ! Am stat eu si m-am gandit ca n-am niciun serial favorit asa cum e trendy nowadays si m-am decis sa am ! Mai vazusem 2-3 episoade ratacite din "Brothers & Sisters" pana acum, insa niciodata de la inceput, asa ca m-am pus pe vizionat iar dupa vreo 2o minute s-a strigat Bingo. BS is ma' new fava' TV show ! Is that cool or what?

M-am culcat tarziu si m-am trezit devreme, la ora 9 in conditiile in care am pus alarma la 8...Lazy mornings, huh?

Continuarea in episodul urmator..

Travelling somewhere could be anywhere...(1 mai 2009)

2009-05-03T05:46:00.000-07:00

...intr-un final am dormit si eu ca lumea, semn ca efectele jet lag-ului au mai trecut (jet lag-ul reprezinta o serie de manifestari fiziologice ca urmare a unui zbor indelungat si a schimbarii de fus orar, oboseala fizica & psihica, insomnii, greata, diaree etc). M-am pus in BTS si m-am indreptam spre biroul WWF de la Chulalongkorn University unde urma sa-mi incep munca impreuna cu Geoffrey. Tot vineri dimineata mi-am facut abonament la BTS, constand in 30 de calatorii la pretul de 600 Baht (un pic peste 10 EUR), se cheama Smart Pass Adult si e foarte bun daca calatoresti pe distante lungi si rar (adica maxim 2-3 calatorii pe zi), dupa ce consumi calatoriile iti poti reincarca cartela fara nicio problema. O chestie foarte interesanta pe care am observat-o la thailandezi este ca atunci cand asteapta trenul pe platforma, nu se imbulzesc ca noi romanii spre usa metroului, ca oile spre pasune, ci asteapta cuminti in rand, unul in spatele celuilalt, creandu-se astfel mai multe siruri de-a lungul peronului. Ce-i drept pe platforma exista semne speciale care indica unde trebuie sa stai si unde nu, astfel incat sa nu perturbi circulatia calatorilor. Am aflat asta evident, dupa ce nu am stat la coada :D. Calatoria cu BTS-ul este foarte lejera si rapida, nu este mare ingramadeala, si au aer conditionat, care reprezinta mai mult sau mai putin un avantaj, deoarece temperatura dinauntru contrasteaza puternic cu cea de-a afara (pot fi 20-22 grade in tren si 32-35 afara), ceea ce inseamna ca transpiri ca un catar cand iesi...

Am ajuns la BTS-ul din Siam, unde se afla Universitatea iar Geoff ma astepta sa mergem la birou. Acesta se afla intr-una dintre cladirile institutiei, la etajul 5. Este un birou mic intesat cu tot felul de carti si harti, de unde Geoff coordoneaza proiectul. Langa noi se mai afla un ONG international care este in colaborare cu guvernul thailandez, tot pe probleme de mediu si dezvoltare regionala. Am facut cunostinta cu trupa de acolo si cu restul oamenilor care mai misunau prin preajma. Mi-am organizat toate detaliile administrative (mail, intranet, foldere etc), intre timp Geoff imi spunea ce ar trebui sa fac pentru inceput si cum ar trebui sa decurga modul de lucru. Dupa pranz am avut o sedinta cu cei de la SEA START RC (ONG-ul de langa noi), discutand despre ce invitati ar trebui sa avem la workshop si alte probleme, pentru ca si ei vor sustine aceasta conferinta. Am fost impresionat de modul de gandire al acestora care in principiu priveau schimbarile climatice ca pe o oportunitate de transformare, astfel gasind solutii de adaptare, si nu solutii (problematice de altfel, precum indiguiri si schimbarea cursurilor de apa) la problema numita "climate change"..

Dupa sedinta, in jur de ora 5 si ceva, Geoff m-a invitat sa iau cina cu el si familia lui. Astfel el s-a suit pe bicicleta iar eu...pe motor-taxi ! Motor-taxis sunt evident taxi-uri sub forma de motocicleta, foarte utile pentru deplasari pe distante scurte si mai ales un dar divin in orele de varf cand exista blocaje in trafic. A fost un adevarat "rush" pentru ca efectiv am facut un slalom printre masini, ma tineam cu mainile de bara de siguranta din spate si vantul imi batea cu putere prin mai noua brunetime a mea :D A fost genial !!

Am ajuns la casa lui Geoff, o vila cu 2 etaje intr-un cartier foarte linistit si plin de verdeata in apropiere de Sukhumvit, zona destul de scumpa si foarte populara printre straini. Inca de cand am plecat de la birou m-a avertizat ca are doi nazdravani, foarte galagiosi si agitati, urma sa descopar pe cont propriu asta. Am facut cunostinta cu Sujata, sotia lui din India, foarte simpatica si oarescum epuizata dupa ce s-a jucat cu copii toata ziua la piscina din spatele casei. Dupa aceasta i-am cunoscut pe micii "monstruleti" , Daniel si Sabina. Niste dragalasi si jumatate, zvapaiati, agitati, foarte curiosi sa ma cunoasca si care vorbesc foarte bine engleza. Erau foarte animati de ideea ca vom merge la pizza si la inghetata ! L-am luat pe Daniel dupa umeri pentru ca ii place tare mult sa fie la inaltime si am mers in pas vioi pana la restaurant (precum Heidi pe munti, Yo delere yo delere ihuuu :D )

Acolo, dupa niste sedinte de colorat din partea nazdravanilor am comandat la gramada ca de obicei, o pizza, lasagna, salata de somon, risotto cu fructe de mare, Heineken si apa plata pentru mititei. Toata masa s-au jucat cu mancarea, ce-i drept si incurajati de maimutarelile si scalambaielile mele (Sagetatorul din mine si-a facut aparitia, prietenii stiu de ce :D) dar ne-am amuzat, mai ales de cum Daniel isi intindea branza din pizza pe fata :D

Tot la masa am aflat ca Sujata a lucrat cativa ani buni pentru Crucea Rosie Internationala, activand in diverse locuri ale globului printre care si Albania, Indonezia si cateva tari din Africa, luptand impotriva saraciei si a bolilor care predomina in zonele respective si ca momentan are in desfasurare un proiect de consultanta din nou in Indonezia.

In drum spre casa, prin caldura de seara a Bangkok-ului si printre prostituatele de sub podul de la Asok ma gandeam la acesti oameni, 3 natii la urma urmei, care s-au gasit si care traiesc sub acelasi acoperis, bucurandu-se de prezent. How cool is that ?

Pana la urma cred ca as putea zice..."Living somewhere could be anywhere" right?

Continuarea in episodul urmator...

Sawadi krup ! (30 aprilie 2009)

2009-05-03T01:32:00.000-07:00

..m-am trezit in jur de ora 6:30 pentru ca la 8:30 trebuia sa ma intalnesc cu Geoffrey pe platforma statiei Mo Chit, sa mergem la birou. Am ajuns acolo mai devreme cu vreo 5 minute si am inceput sa fac cateva fotografii in timp ce-l asteptam (in poza atasata este o gradina publica de langa statia BTS). Caldura deja nu mai imi parea atat de insuportabila, totusi ceea ce este ciudat e ca pare mai cald noaptea decat ziua. Stabilisem cu Geoffrey cu o zi inainte ca ne vom vedea la capatul statiei, insa dintr-o oarecare eroare de comunicare eu l-am asteptat sus la tren, iar el ma astepta jos in strada, ma rog intr-un final am facut uz de telefon si ne-am gasit.

Impreuna cu Bill (directorul WWF Thailanda) si cu alti pasageri Thai am luat taxi-ul , care era sub forma unei dube si dupa vreo 15 minute am ajuns la birou. Calatoria a costat 15 Baht (mai putin de 50 eurocenti !), de precizat ca 1 EUR = 46 Baht si ca idee o sticla de apa plata la 5 L costa 30 Baht, adica vreo 80 Eurocenti, adica vreo 3,5 RON de-ai nostri, la jumatate de pret cat e in Romania acest produs...No comment !

Pana in jur de 12:30 Geoffrey mi-a facut o scurta introducere asupra problemelor legate de schimbarea climei in regiunea Mekong-ului, zona pe care el o cerceteaza si care cuprinde 4 tari: Thailanda, Laos, Cambodgia si Vientam, precum si 4 eco-regiuni: Coridorul forestier din zona de Vest a Thailandei, muntii Annamites din Est, zona padurilor uscate din centru, precum si Delta Mekong-ului aflata in Vientam, in apropiere de Ho Chi Min City. Mi-a explicat ca aceste 4 eco-regiuni prezinta o deosebita importanta pentru WWF datorita biodiversitatii din zona, a existentei multor specii endemice (care nu se gasesc in niciun alt loc pe Pamant) precum Marele Somn de Mekong (care poate atinge 3 metri in lungime si cateva sute de kilograme) si delfinul de Mekong. O alta particularitate a zonei o reprezinta faptul ca fluviul parcurge de la izvoarele sale care se afla in Himalaya si pana la varsarea in Marea Chinei de Sud, aproape toate tipurile de relief de la munte, podis, deal, campie si delta, ceea ce permite o dezvoltare impresionanta a faunei si florei din regiune. Mi-a mai explicat ca programul in care este el inrolat in momentul de fata si anume WWW Greater Mekong Sub-region Programme are 2 mari obiective: oprirea constructiei de baraje pe fluviu si realizarea unui acord international intre cele 4 tari, prin elaborarea unor legi care sa protejeze arealele considerate a fi o prioritate ecologica si economica in acelasi timp. Am discutat si despre modificarile climatice din zona care in principiu se manifesta prin cresterea temperaturilor in sezonul cald si a volumului de precipitatii in sezonul ploios (acum sunt la trecerea dintre sezonul uscat la sezonul umed). Practic va fi din ce in ce mai cald in sezonul uscat si mai umed in sezonul musonic, care alaturi de ridicarea nivelului marii din zona, va genera perturbari majore in economie. Zone precum Delta Mekongului vor fi invadate de apele sarate marine, astfel populatia deltaica va fi nevoita sa-si asigure resursele de hrana din alta zona, ceea ce presupune ca o alta zona va fi populata dupa ce delta va deveni mai putin productiva...

Workshop-ul nostru din iulie va incerca sa gaseasca solutii de adaptare la schimbarile climatice si sa umple vidul de informatie existen la nivelul actual asupra a modului cum afecteaza incalzirea climei populatia si mediul inconjurator, prin participarea a circa 50 de cercetatori din zona, care vor dezbate problematica de fata, printr-un brainstorming, care va dura 2 zile. Concret ce voi face eu va fi sa-l ajut pe Geoffrey in organizarea si planificarea acestei conferinte, incat sa obtinem un rezultat satisfacator. Impreuna cu Bill s-a discutat si despre posibilitatea sustinerii discursului de inaugurare de catre prim-ministrul thailandez, insa vom vedea mai incolo in ce masura acest lucru e posibil.

Dupa acest mic curs de orientare am plecat la masa de pranz cu Geoff si Bill, la un restaurant din apropiere, unde meniul era doar in thailandeza asa ca l-am lasat pe Bill sa comande, fiind singurul care stie cat de cat sa vorbeasca limba, prin faptul ca este casatorit cu o thailandeza. Am comandat supa, dovlecei si vinete picante, niste legume care n-am aflat ce sunt, pui cu diverse condimente si de baut, limonada. De precizat ca obiceiul in Thailanda (cel putin ca strain) este sa comanzi din cele mai diverse mancaruri si sa consumi la gramada, adica se pun toate la mijloc si fiecare experimenteaza ce vrea. A fost extraordinara masa, mai ales ca sunt un fan inrait al mancarurilor picante si condimentate. Ghimbirul, sofranul, menta, cimbrul sunt prezente in mod frecvent in toate preparatele thailandeze, ceea ce le confera o aroma deosebita.

Dupa masa abia daca mai puteam sa tin ochii deschisi de la somn, caldura si stomacul plin, nu-mi doream decat sa ma prabusesc intr-un pat mare si sa dorm. Spre ora 3, m-am mai inviorat putin faptul ca Geoff m-a trimis la Leng (directoarea de resurse umane) pentru un mic curs de orientare in cultura si limba thailandeza. Leng este o tipa foarte simpatica, micuta, la vreo 40 ani care m-a introdus in tainele si tabuu-rile Thai. A inceput prin a-mi arata organigrama WWF Thailanda, cu ce se ocupa fiecare din birou si ce alte proiecte mai sunt in desfasurare in regiune. Cel mai interesant a fost cand a inceput sa-mi explice despre obiceiurile thailandezilor: de exemplu formula lor de salut nu este ca la noi strangerea de mana ci aducerea mainilor la piept (cam la fel cum ne rugam) si inclinarea capului in fata in cazul in care intalnesti o persoana cu un rang social superior fata de-al tau, daca intalnesti o persoana cu un rang social inferior nu mai inclini capul ci doar strangi mainile la piept. Apoi mi-a explicat faptul ca thailandezii sunt foarte prietenosi din fire, mai ales cu strainii, chiar daca incearca sa te escrocheze pe alocuri la bani, cerand mai mult decat face produsul, insa nu fac asta din rautate ci din faptul ca incearca si ei sa supravietuiasca. De asemenea, pentru poporul thailandez capul reprezinta o parte foarte respectata a corpului uman, fiind considerat legatura cu Divinitatea, iar in mod analog, partea inferioara a picioarelor este privita ca un tabu. Este o lipsa mare de respect ca atunci cand de afli de exemplu la masa, sa atingi un thailandez cu picioarele, poti provoca chiar o disputa.

Mai departe, am intrat putin pe teritoriul limbii thailandeze care se bazeaza foarte mult pe pronuntie si pe inflexiunea vocii, ceea ce reprezinta o adevara provocare pentru cineva din Vest, unde vocea este destul de liniara. De mentionat ca gramatica limbii Thai nu are timpul viitor si trecut la verbe, ci doar prezent, astfel ca sa exprime o actiune trecuta sau viitoare ei folosesc un cuvant de legatura care tine locul verbului...foarte interesant. Am trecut in revista formulele de salut, multumesc, precum si alte expresii de baza precum "cat costa?", "nu vreau asta", "nu inteleg asta", "imi cer scuze" si m-a invatat sa numar de la 1 la 10 in thailandeza (ning, sang, saam, see, haa, hoo, jet, paet, gao, sip), evident toate astea se pronunta destul de diferit fata de cum se scriu, de fapt ele nu se scriu asa deloc, ci doar alfabetul arab este folosit de straini pentru a-i ajuta sa inteleaga ce zic.

In jur de 6 am plecat de la birou, satisfacut ca pot schimba cateva cuvinte in thailandeza, deoarece localnicii devin mult mai amabili in momentul in care vad ca esti interesat de limba lor si ca stii sa schimbi cateva vorbe. Am stabilit cu Geoff ca ne vom vedea a doua zi dimineata, la celalat birou unde lucreaza el si colegul sau Collin, la Universitatea Chulalongkorn din inima Bangkok-ului, in zona Siam (Siam este de fapt fosta denumire a Thailandei).

Dupa ce ne-am despartit, am pornit cu Jaryia (doamna de la WWF care s-a ocupat de toate aspectele administrative ale venirii mele aici) cu masina ei Toyota (evident) catre apartamentul pe care aveam sa-l ocup in urmatoarele 3 luni. Acesta se afla intr-un complex de blocuri din zona statiei BTS Ari, intr-o zona foarte animata si plina de chisocuri, tarabe, restaurante, magazine si complexuri comerciale. Am ajuns acolo impreuna cu proprietara locatiei si am fost placut surprins de ce vedeam: o garsoniera spatioasa, alba, cu un pat mare in mijloc si decorata destul de minimalist, exact asa cum imi place, fara prea multe acareturi nefolositoare.

Dupa ce am terminat vizita am coborat la piata din zona pentru niste food-shopping. Aici in Bangkok este o intreaga cultura a strazii, nu exista portiune de trotuar care sa nu fie exploatata intr-un fel sau altul de micii comercianti. Se vinde orice, oricand, oriunde, de la peste, orez, fructe, legume, raci, crabi, caracatite, pana la haine, cutite, umbrele, surubelnite si cam tot ce va trece prin minte. Este un peisaj fabulos in care toata lumea cumpara, vinde, negociaza, arata exact ca un talcioc, uneori doar mirosul difera de la o strada la alta, de la omleta cu banane la carne de porc fripta, toate asezonate evident cu mirodenii. Uneori diversitatea de mirosuri este tulburatoare pentru nas si devii putin confuz (oare asta e miros de pipi de caine sau vine de la carnea aia fripta pe gratar ?!) Pana la urma m-am hotarat la niste pepene rosu, papaya si alte fructe a caror denumire nu o cunosc, precum si niste pui cu orez. Aici datorita caldurii nici nu poti manca foarte mult si nici prea consistent, asadar ma astept sa ma intorc mai slab la Bucuresti :D

M-am intors la hotel in jur de ora 8 PM si dupa ce am crezut ca imi ia foc tot aparatul digestiv si am baut 2 litri de apa in 5 minute, m-am culcat !

Sawadi krup (Salutari) la toata lumea !

Continuarea in episodul urmator...

9,000,001 locuitori (29 aprilie 2009)

2009-05-02T08:22:00.000-07:00

...am ajuns la masina d-lui Phanya, care este de fapt o duba verde foarte simpatica, mi-am trantit bagajele in portbagaj, iar eu m-am asezat pe bancheta din spate. Al doilea lucru pe care l-am aflat despre Bangkok, in mod direct (dupa caldura apasatoare) este ca la ei se conduce ca in Anglia, adica cu volanul pe dreapta masinii si in sens invers de miscare a automobilelor decat la noi. La inceput ori de cate ori faceam stanga aveam impresia ca o sa ne ciocnim cu o alta masina care venea din fata, insa usor usor m-am obisnuit. A fost un drum de aproape o ora pe autostrada de la Suvarnabhumi pana la sediul WWF Thailanda, care este undeva in nordul orasului.

Ca orice metropola asiatica, Bangkok are probleme cu poluarea aerului si a apei (apa de la robinet nu este potabila), suprapopularea si blocajele de trafic, unde conform d-lui Phanya, poti ramane prins cate 2-3 ore. Faptul ca automobilele sunt modalitatea de transport cea mai populara in Bangkok, contribuie in mod decisiv la aglomerarile imense de masini. Cele mai multe autoturisme sunt marca Toyota.

Dupa vreo o ora si ceva de mers cu masina, am ajuns la sediul WWF care se afla intr-un complex foarte cochet de birouri, cu mici fantani arteziene si palmieri. Sediul este nou, biroul mutandu-si activitatea aici acum o luna de zile si astfel lucrurile inca nu sunt toate aranjate. Prima oara cand am intrat, am facut cunostinta cu Geoffrey Blate, coordonatorul si supervisorul meu, din S.U.A, care m-a intampinat cu entuziasm si care ulterior mi-a facut cunostinta si cu restul echipei WWF, compusa din aproximativ 15-20 oameni. Dupa turul de onoare si stabilirea detaliilor administrative (cum ne vom organiza programul zilnic, unde o sa stau, informatii despre cum ma voi deplasa prin oras etc) am pornit spre locul unde voi fi cazat temporar pentru urmatoarele doua zile, intr-un hotel pe nume YWCA (Young Women's Christian Association) care face parte dintr-un ONG international (cu acelasi nume) fondat in 1855 si care are ca scop promovarea pacii, dreptatii, echitatii sociale, prin imputernicirea femeilor de pe tot globul. Hotelul se afla in apropierea statiei BTS Sala Daeng si in general este o destinatie perfecta pentru tineri cu un buget redus si rucsacul in spate.

Impreuna cu dl Phanya si duba sa verde, Geoffrey m-a condus la hotel, iar pe drum am mai aflat cateva ceva despre ce face el aici si despre oras. Este din New York, doctorand in domeniul protectiei padurilor tropicale, teza si lucrarea de doctorat fiind sustinuta de cercetarile pe care le-a facut in padurea amazoniana vestica, in Bolivia, in urma cu cativa ani. Lucreaza in Thailanda din octombrie anul trecut, este casatorit cu Sujata din India si are doi copii adoptati (Daniel de 3 ani si Sabina de 2 ani) din Kazahstan, in concluzie o familie cu adevarat internationala si multiculturala. Este un tip vioi, entuziast si un pic cu capul in nori, care mi-a vorbit cu mare pasiune despre munca pe care o face aici si despre workshop-ul pe care-l vom organiza pe 20/21 iulie aici in Bangkok. Am aflat ca intr-adevar traficul este o problema majora a Bangkok-ului mai ales in orele de varf (8-10 dimineata si 5-8 seara), ca mancarea vanduta pe strada este foarte buna si ca nu are sens sa ma ingrijorez asupra calitatii ei si ca cea mai buna modalitate de transport urban este BTS-ul (Bangkok Sky Train), un tren suspendat care circula foarte rapid prin peisajul bangkokian. I-am povestit cate ceva despre Romania, despre backround-ul meu educational si despre cat de obosit si entuziasmat sunt ca ma aflu aici, cu toate ca mi se parea ca sunt inca intr-un vis.

Am ajuns la hotel, unde m-am cazat intr-o camera single la etajul 5, pretul camerei pe seara fiind de 800 Baht (aproximativ 20 EUR), foarte ieftin avand in vedere conditiile oferite: aer conditionat, TV, baie in camera, servicii de curatenie, sticle cu apa etc. De altfel in general pentru un european viata este in gernal destul de ieftina in Bangkok, insa o sa revenim si la acest aspect mai incolo. M-am instalat, am facut un dus si am dormit pana in jur de 12 noaptea cand m-am trezit transpirat tot, pentru ca uitasem sa dau drumul la aerul conditionat (aici exista o intreaga cultura a aerului conditionat, aparat indispensabil in conditiile de vreme existente). Ma gandeam eu ca ar fi o idee buna sa deschid geamul ca sa mai intre aer, insa mare greseala ! In unele nopti aerul umed si fierbinte este mai insuportabil decat in timpul zilei, asa cat am fumat o tigara am dat drumul si la aerul conditionat din spatele meu ca sa fie totul mai suportabil. Privelistea era extraordinara: prin fata geamului trecea un canal de apa (Bangkok mai este si supranumit "Venetia Asiei" datorita sistemului de canale, care insa in ultima perioada au fost astupate si transformate in strazi), pe malul caruia se afla un restaurant foarte sic si elegant cu lampioane care luminau strada. In spatele acestuia se ridicau 5-6 zgarie nori, banci, blocuri de apartamente, de birouri si sedii de companii, care luminau cerul Bangkok-ului cu reclamele colorate din varful acestora. Eram emotionat si impresionat deopotriva de acest New York asiatic (n-am vazut inca New York-ul, dar imi imaginez ca seamana), de atmosfera incinsa, de mirosurile cele mai diverse pornind de la cel de canal pana la cel de betisoare parfumate, de luminile care se intindeau pe zeci de kilometri, de noaptea care de abia se asternea si de faptul ca eu, un personaj oarescare, faceam deja parte din acest imens puzzle.

Nemaiavand somn, cu o pofta imensa de inghetata si suc cu gheata, am hotarat sa ma imbrac si cobor sa vad ce optiuni am in achizitionarea acestor delicatese. Era aproximativ ora 2:30 A.M., am iesit in bulevard si nici n-au trecut 5 minute si deja o armata de taximetristi mici si agitati sareau pe mine oferindu-mi un voiaj cu masina lor oriunde doream. Le spuneam ca doresc "aiscrim" si "gius" insa toti ma invitau in taxi-urile lor, explicandu-mi ca pot cumpara chestiile asta doar daca merg cu taxi-ul la vreo 2-3 km distanta. Insistentele lor nu m-au convins, asa ca am luat-o la picior in directia opusa, decis sa explorez pe cont propriu zona inconjuratoare. La o prima vedere nimic nu parea deschis la ora aceea si numai bine ca la un moment dat, un taxi (apropo, aici in Bangkok 90% dintre taxi-uri sunt roz) a tras langa mine si un nene simpatic si FOARTE insistent m-a ajutat sa gasesc Pocalul de Aur (aka inghetata si sucul, eram uscat de sete efectiv si apa nu mai aveam in camera). M-a convins faptul ca a zis ca ma duce la McDonalds (imi dadea o oarecare senzatie de familiar in toata strainatatea aia) si ca accepta EUR in loc de Baht, deoarece inca nu apucasem sa schimb banii. Dl Phu are 38 ani, castorit, 3 copii si un apetit grozav in a vorbi despre prostituatele thailandeze, ma rog de fapt toata conversatia s-a rezumat la acest subiect si la diverse aspecte de "business" precum costul pe noapte, costul partial si costul celor necesare in infaptuirea "afacerii". I-am explicat ca "maybe someother time" :)) .

Calatoria dus-intors a fost 5 EUR, la coborare dl Phu solicitand elegant si un bacsis, repetand "tip, tip, tip". Amuzat de micul asiatic si de entuziasmul sau molipsitor, i-am lasat 1 EUR urandu-i o seara frumoasa. De obicei tipping-ul nu este practicat in Thailanda, insa in situatii precum: calatorie cu taxi noaptea, situatii de blocaj in trafic, este posibil sa se ceara o cantitate destul de mica de bani, in plus fata de pretul standard.

M-am intors la hotel, am adormit greu in jur de ora 5, gandidu-ma ca astazi Bangkok-ul a mai primit un locuitor, cu numarul 9,000,001. Bun venit !

Continuarea in episodul urmator..

Sufrageria din avion si bucataria din Bangkok (28-29 aprilie 2009)

2009-05-02T01:07:00.000-07:00

...m-am suit in CAT si am pornit catre Schwechat, aeroportul din Viena, era in jur de 19:30, m-am oprit sa fac niste cumparaturi in Billa (da, au Billa in aerport) urmand sa rumeg la cele cumparate in timp ce sedeam in sala de asteptare din aerport. Avionul decola la ora 23:20, iar din experientele anterioare trebuie sa faci check-in-ul cu 2 ore inainte de zbor. Mi-am recuperat bagajele de la biroul special amenajat, am platit 3 EUR pentru fiecare geanta depozitata, deci in total 9 EUR si m-am indreptat spre check-in sa vad daca nu cumva se poate sa-l fac mai devreme.

Ora 20:30, la ghiseul Austrian Airlines m-a intampinat o domnisoara foarte draguta care mi-a spus ca se poate face si acum check-in-ul, asadar entuziasmat de faptul ca voi fi eliberat de bagaje, am inceput sa desart pe banda rulanta sacii de cartofi. De data aceasta am zis sa infrunt vuitoana si am decis sa o intreb pe domnisoara de la AA daca ma primeste in avion cu bagajul de "mana", ea s-a uitat lung la vuitoana care zacea pe banda, cantarind aproximativ 10 kg (!!), si dupa o scurta sedinta de dat din gene si zambind larg si prietenos la dumneai, a decis sa puna "nazdravana" impreuna cu rucsacul la bagajul de cala. YEEE !!! am exclamat in sinea mea, multumindu-i bilingv si aratand ca sunt extrem de recunoscator pentru ca m-a scapat de cele 24 Kg pe care le caram dupa mine (14 Kg rucsacul de spate si 10 Kg nazdravana). Mi-a inmanat boarding ticket-ul si eu ramas doar cu laptopul, pregatit sa zburd ca o caprioara prin aeroport, uitandu-ma dupa un loc unde sa ma asez. Incepusem deja sa fiu foarte obosit, dormisem in ultimele 36 ore doar 3 ore si asta isi spunea cuvantul, nu ma mai puteam concentra, uitam unde puneam diverse lucruri prin geanta, ameteam etc.

M-am asezat la un momentan pe o banca langa doi rusi, un tip si o tipa, care citeau in aeroport presa on-line si am pus capul pe geanta de laptop pentru un scurt somn, stiu doar ca am dormitat vreo jumatate de ora, asa cu capul inainte, intr-o pozitie demna de contorsionism, cand m-am trezit speriat deodata pentru ca nu stiam cat e ceasul, era 21:30, iar eu la 22:20 trebuia sa ma prezint la imbarcare. Nemavrand sa dorm precum bufnita pe craca, m-am ridicat si am purces intr-un ritm alert catre toaleta sa ma improspatez dupa care niste am decis eu sa ingurgitez niste vaci moarte de la McDonalds. Zis si facut, dupa cina "delicioasa" m-am indreptat spre poarta A04, unde se facea imbarcarea. Evident in dementa mea de la ora aia si ametit de la proteinele radioactive am facut imbarcarea la poarta A 10 (nu stiu de ce eram eu foarte convins ca A10 e poarta mea cu toate ca ma uitasem de vreo 3 ori pe bilet). Am ajuns acolo, m-am despuiat de toate obiectele metalice, telefon mobil, laptop si am trecut prin chestia aia ca o poarta de metal (nu stiu cum se cheama, poate ma lumineaza cineva) si ..TZAR TZAR a inceput sa piuie alarma, dupa care un austriac zelos a inceput sa ma pipaie frenetic in cautarea "marului stricat". In cateva minute si-a dat seama ca piuitoarea s-a declansat de la tenisii mei care aveau niste chestii de metal pe ei, m-am descaltat si mi-am scos sosetele care aveau un iz de balta in putrefactie...Ma rog, am trecut cu delicatete peste acest episod gandidu-ma ca ei m-au pus sa ma descalt asa ca nu au decat sa suporte consecintele sosetelor atomice..C'est la vie, c'est la guerre !

Am coborat in sala de asteptare de la poarta A10, ca sa fiu intampinat de singurul "pasager" al cursei catre Bangkok si anume omul de serviciu ! Inmarmurit de goliciunea spatiului si a maturii care se pendula agale pe podea, il intreb pe stimabil unde e poarta A04 (intre timp mi-am dat seama ca nu ma aflu unde trebuie) si imi arata directia. Dupa vreo 10 minute de mers, ajung intr-un final la poarta de imbarcare, prezint pasaportul si biletul de avion domnisoarei de la AA, la care dumneai usor surprinsa de prezenta mea acolo imi spune ca "I'm sorry Sir I don't know you, do you have a visa?"...in mintea mea raspunsul meu era urmatorul "Well, daaaaah normal ca nu ma cunosti, nu e ca si cum am petrecut Revelionul impreuna si plus de asta cum crezi ca m-as fi imbarcat in avionul catre Thailanda fara viza, doar asa sa vad daca sunt suficient de inteligent incat sa pot fenta cele 50 de verificari din aerport?"..ma rog, ceea ce a iesit pe gura a fost pana la urma "Yes, I have the visa, you can check it on the second page of the passport". S-a uitat la ea, la fel cum se uita curca-n lemne si m-a lasat sa trec mai departe, unde am reluat ritualul dezbracarii si al perchezitionarii.

M-a asezat in sala de asteptare, iar dupa vreo jumatate de ora am inceput sa purcedem catre avion. Uitandu-ma pe geamul aeroportului, avionul era IMENS, cum nu mai vazusem asa ceva, doar prin filme, eu zburand pana atunci doar cu carutele binecunoscute de toata lumea si eram impresionat si bucuros in acelasi timp ca in sfarsit calatoream cu o companie respectabila, cu servicii mai bune. Primul lucru care m-a izbit cand am intrat in avion, a fost senzatia ca intrasem intr-o sufragerie de apartament, nu intr-o aeronava: fotolii, ecrane de televizor, masute pentru apa, cafea, etc. Eram entuziasmat la maxim, plus un sentiment de confort si grija pentru pasageri. Echipajul de bord arata extraordinar, imbracati toti in rosu si alb, cu un zambet impecabil si dinti albi, de o politete exagerata aproape. Interiorul navei era de vreo 3 ori mai lat decat un low-cost, cu 9 scaune pe rand si doua culoare de acces intre ele, in lungime nu-mi dau seama cat era, dar avea 3 compartimente: 1 business si 2 economy (acolo unde aveam si eu loc), compartimentul economy era lung cam cat doua treceri de pietoni si inchipuiti-va ca erau doua !! M-am asezat la geam, unde era locul meu si am asteptat decolarea. Ni s-a adus la cunostinta ca ni se vor servi 2 mese, una acum si una spre dimineata, apa la discretie, plus filme, muzica pe ecranul din fata, perne, paturi si cam tot ce gasesti inclus in serviciile unei companii mari.

Avionul nu era plin, cu destul de multe locuri libere, iar din fericire aceste locuri libere erau si langa mine in randul de 3 scaune, unde stateam doar eu. M-am asezat confortabil in scaun, l-am tras pe spate si am inceput sa cercetez micul univers care se desfasura in fata mea. Si cum se intampla ca de fiecare data cand "nu stie taranul ce e aia sofranul" mi-a luat cel putin 10 minute sa-mi dau seama cum se schimba canalele la ecranul din fata, cum se foloseste telecomanda de la el, cum se pun castile in urechi si tot asa mai departe. La un moment dat una dintre stewardese vazandu-mi agitatia s-a oferit sa ma asiste in cuplarea device-urilor electronice la corpul meu. Eram conectat, insa acum imi era sete de la vaca macdonaldiziana care isi dadea ultima rasuflare in stomac si cred ca am fatait-o pe saraca fata de cel putin 5 ori sa-mi aduca apa. Ulterior m-am mai relaxat si am incercat sa dorm, insa am fost trezit de anuntul capitanului navei care ne ura bun venit la bord si ne anunta detaliile de zbor, 10 ore de calatorie, altitudine 10.000 metri si ca vom ajunge la ora locala 14:20. Intre timp a inceput sa fie servita si masa care consta in: paste cu tot felul de sosuri, salata de legume, suc de portocale si ceva dulce, am ras tot ! :) foarte buna de altfel.

Mai departe, totul a decurs mult mai rapid decat ma asteptam, mi-am pus niste muzica in casti si gandindu-ma ca peste 10 ore o sa fiu intr-o alta lume, cu totul diferita fata de ce vazusem pana acum, m-am scufundat in scaun, punandu-mi o perna la cap. Mai mult decat atat, incurajat de ceilalati pasageri care procedau la fel, m-am intins la orizontala pe cele 3 scaune, insa cum se intampla de obicei n-am reusit sa dorm deloc..

Zborul a fost foarte lejer, se mai plimbau insotitorii de bord pe ici pe acolo, insa liniste si noapte in cabina de zbor. In ciuda faptului ca eram epuizat efectiv, ma simteam bine si astfel calatoria mi s-a parut excelenta si destul de scurta.

Deja se facuse ziua si venise micul dejun: cascaval, sunca, legume, suc de portocale, dulceata etc. M-am uitat pe ecranul din fata mea care afisa itinerariul de zbor si care indica ca suntem deasupra Indiei, destul de aproape de Himalaya, insa din pacate nu se vedea nimic pe geam datorita norilor de dedesubt. Mai aveam 2 ore si jumatate pana la Bangkok. Am mai rasfoit cateva reviste si ziare, in timp ce ma uitam fascinat pe ecran si la locurile pe deasupra carora zburam, deja intrasem in Myanmar (tara extrem de instabila din punct de vedere politic, datoria regimului dictatorial) si urma sa traversam capitala, Yangoon si fluviul Irawaddy.

La un moment dat, insotitorii de bord au venit la noi cu un formular de la biroul de imigrari thailandez, rugandu-ne sa-l completam. Eu n-am inteles foarte bine de ce este necesar sa fac asta, asa ca in prostia mea n-am facut-o si l-am aruncat undeva pe scaun, urmand sa inteleg ulterior la ce folosea...

Avionul se pregatea de aterizare si incepusem deja sa intrezaresc pamantul si imensul estuar format de fluviul Chao Phraya la varsarea in Golful Siam, in apropiere de Bangkok. Imprejurimile capitalei semanau perfect cu o pescarie, foarte multe bazine de apa, inconjurate de multa vegetatie si asezari omenesti. Am aterizat cu 10 minute mai devreme la Suvarnabhumi (aerportul international din Bangkok) si am procedat spre iesire, unde urma sa ma astepte cineva delegat de catre WWF Thailanda. In imensul aeroport, multa foiala, multe nationalitati si imensa tabela cu sosiri si plecari, la care imi place foarte mult sa ma uit, nu stiu din ce motiv dar imi place. Pe ici pe colo, oameni care purtau precaut masti de protectie, probabil datorita crizei mondiale generata de izbucnirea pandemiei de gripa porcina din Mexic. Era un peisaj exotic si foarte international. M-am prezentat la biroul de verificare a pasapoartelor si atunci am aflat ca era necesar sa completez acel formular de la biroul de imigrari thailandez pentru ca altfel nu aveam cum sa intru in tara, prima oara nu l-am completat bine, nici a doua oara, dar "third time was a charm", cum spune americanul. Tot acest proces a durat aproximativ 45 de minute, de fiecare data fiind necesar sa stau din nou la coada.

Am trecut cu bine mai departe, mi-am recuperat bagajele imediat, care ramasesera ultimele pe banda si am pornit spre iesire. Am inceput sa ma uit dupa o persoana care tinea in mana o pancarta cu numele meu, intr-un final am observat un barbat de nationalitate thailandeza care tinea sarguincios de mai bine de o ora (am aflat asta ulterior) o placuta pe care scria "WWF Mr. Borian". Am judecat ca eu ca acel Borian e de fapt Dorian si ca nu cred ca cei de la WWF mai asteapta multi voluntari din Romania. Am facut cunostinta cu dl Phanya, un taximetrist angajat de catre biroul din Thailanda sa ma conduca spre sediu, la vreo 45 de ani, tipic thailandez, cu ochii migdalati si tenul mai inchis si care spre surprinderea mea vorbea destul de bine engleza. M-a ajutat cu o parte din bagaje si am pornit spre masina lui.

Cand s-au deschis usile si am iesit din aerport, m-a izbit ! O caldura aproape infernala, o umiditate excesiva in aer si un miros atat de interesant, inca n-as putea sa gasesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Senzatia pe care am simtit-o atunci a fost aceea de atunci cand mama facea mancare in bucatarie si era foarte cald, umed de la aburi si cele mai diverse mirosuri aromate de la bunatatile pe care le prepara. Exact asa era si Bangkok-ul asa cum l-am vazut eu la iesirea din aeroport, ca la intrarea intr-o astfel de bucatarie...

Continuarea in episodul urmator..

Carnaciori, viori si alte contrabasuri (29 aprilie 2009)

2009-05-01T10:38:00.000-07:00

..."nein, meine liebe, ich spreche kein Deutsch" imi zic eu in minte (cunoscatorii de germana sa ma corecteze daca n-am zis bine), insa ii raspund pe un ton zambaret "No, I speak English", dupa care ma invita catre locul meu din ciorogoata aeropurtata. Intre timp se facuse oarescare valva in jurul "vuitoanei" mele care prin bunavointa unui stewardez austriac si-a gasit linistea pe un scaun apropiat mie. M-am asezat cumintel pe scaun, mi-am pus centura, motoarele au pornit, echipajul de bord ne explica cum sa folosim jacheta de salvare in cazul in care ne prabusim in mare (destul de ciudat pentru ca de la Bucuresti la Viena nu prea exista intinderi asa mari de ape, dar poatea aveau in minte lacul Balaton sau Dunarea, hell knows..)

Am zburat mai putin decat dureaza o sedinta de coafor la unele fete (adica vreo ora si jumatate) si la 11:15 am aterizat in capitala Austriei, cu un rucsac in spate, vuitoana in mana si laptopul in cealalata, aratand precum un mic caraus simpatic si voios de marea aventura in care tocmai se imbarcase. La Viena urma sa petrec aproximativ 12 ore in asteptarea legaturii catre Bangkok.

La fel cum se intampla in orice alta capitala europeana, totul a mers struna, incepand de la verificarea rapida a pasapoartelor la plasarea bagajelor intr-un birou special amenajat, pe perioada cat urma sa vizitez orasul.Am luat trenul CAT (City Airport Train), am platit 21,70 EUR pentru un bilet dus-intors plus niste calatorii incluse cu metroul vienez, insa se pare ca exista si o varianta mai ieftina de bilet, insa ca de obicei am aflat asta ulterior de la un prieten, asadar daca ajungeti prin Viena, intrebati la ghiseul de informatii CAT ce bilet (cat mai ieftin) va este necesar pentru a ajunge in oras si inapoi. Am coborat la capatul liniei CAT in statia Landstrasse (cred ca asa ii zice) si am judecat eu ca trebuie sa ajung undeva in centru si acel centru era reprezentat de statia Karlsplatz conform afiselor de la metrou. Ajung in locatia cu pricina, iar cand am iesit deja se simtea atmosfera occidentala si neimbacsita a majoritatii oraselor mari din Europa: oameni simpatici si zambitori, multi straini, agitatie pe strazi, personaje "ciudatele" de la babe imbracate ca la circ pana la punkeri cu cel putin 3 randuri de cercei in ureche, limba, spranceana, nas s.a.m.d.

Fiind soare si frumos afara, am luat-o agale pe jos spre inima Vienei (oras pe care-l vizitam pentru prima oara), admirand de-a stanga si de-a dreapta oamenii, locurile si civilizatia din orasul dunarean. Intre timp ca orice turist respectabil, am impuscat cateva fotografii pe drum cu o parte din cladirile care mi se pareau mie interesante si mi-am vazut in continuare de poteca. Am ajuns pe strada pietonala din centrul Vienei, unde rand pe rand se oranduiau cele mai cunoscute lanturi de magazine, chioscuri stradale, monumente vechi, priviri ratacite, figuri zglobii si asiatici pozand in delir totul, inclusiv asfaltul (cred ca mint aici, dar nu sunt sigur).

Am mers ce am mers si ma opresc in Stefansplatz, unde in mijloc troneaza impunatorul dom din Viena si care era in reparatii la momentul vizitei mele.Ulterior, dupa ce mai trag o raita prin zona, surprizand cu delicatele pe aparatul meu foto proaspat cumparat, instantanee din peisajul vienez (incluzand si aici celebrele trasuri) si ma hotarasc ca ar fi momentul sa-mi fac siesta pe o terasa langa dom. Mi-am gasit o masa mai la soare, mi-am pus ochelarii rapitori, am comandat o bere cu lamaie si m-am pus pe fermentat ganduri si senzatii care se derulau cu o mare repeziciune in mintea mea, astfel incat timpul parea sa se dilate in jurul meu. Imi aduc aminte si acum acea senzatie unica de libertate pe care o simteam in timp ce sorbeam tacticos din bere si priveam la agitatia urbana din jurul meu, la oamenii de cele mai diferite nationalitati, zambitori si eleganti in comportament, care-si vedeau fiecare de treaba lui.

Dupa aproximativ doua ore, m-am decis sa iau si un pranz vienez la un chiosc stradal constand in niste carnaciori deliciosi, mustar si paine, toate asezonate cu o felie de pizza si apa plata. Acum stau si ma intreb, oare de ce in Bucuresti gasesti aproape peste tot doar shaorme ? Poate ca shaorma aia reprezinta acelasi balamuc intern atat de specific romanilor..sau poate nu.
Termin de pranzit si pornesc la fel de agale catre nicaieri, vrand sa ma las pierdut printre cladiri si ajung in fata Operei din Viena pe o bucata de bordura, marginind o fantana. Eram destul de obosit, era ora 4 si mai aveam inca vreo 7 ore pana la avion si parca imi venea sa ma intind putin pe iarba, insa ceea ce a urmat a fost o experienta deosebita, uluitoare, socanta si la fel de reala ca soarele care stralucea inca pe cer.

In timp ce eram intr-o stare de usoara beatitudine de la caldura si berea cu lamaie, s-a asezat la vreo doi metri de mine, o doamna destul de in varsta, care vorbea in engleza la telefon si care plangand, mentiona printre suspine ca nu-si doreste sa se alfe aici si ca este singura in Viena printre toti acesti straini. Impresionat de starea in care se afla respectiva doamna si de faptul ca eram la fel de singur ca si ea aici, am asteptat sa termine conversatia si am intrat in vorba cu ea. La inceput era destul de reticenta la dialog insa dupa 5 minute a izbucnit intr-un siroi de lacrimi, povestindu-mi drama ei. O cheama Christine Egger, astazi 1 mai, implineste 50 de ani si fusese deportatata din S.U.A in Austria, in urma cu 1 luna.

Am invitat-o la o cafea sa-mi povesteasca ce s-a intamplat, a acceptat cu placere si ulterior am aflat ce s-a intamplat in viata Christinei si de ce anume plangea in fata Operei din Viena. Nascuta in Franta, dintre un tata american si o mama austriaca, a trait acolo pana la varsta de 7 ani, cand s-a mutat impreuna cu parintii ei in Germania, in Manheim (locul unde de fapt se intalnisera parintii ei, tatal fiind militar si lucrand intr-o baza a armatei americane de acolo). La varsta de 18 ani a plecat in S.U.A. in cautarea marelui vis american, care intr-un fel sau altul fusese trait pana recent. S-a casatorit cu un american a avut 3 copii, ulterior acesta a murit, s-a recasatorit si a avut inca 3 copii cu ultimul sot de care a divortat acum cativa ani. In 2003 cel mai mare baiat a fost omorat intr-un conflict intr-o inchisoare din S.U.A, dupa care ea a avut un atac de cord si a fost spitalizata o luna.

Ca si cum acestea nu ar fi fost suficiente, in septembrie anul trecut, statul american si-a dat seama ca Christine Egger, mama a 5 copii si bunica a inca 3, nu are cetatenie americana dintr-o regretabila eroare petrecuta acum 30 ani, cand a ajuns in State, si astfel au expulzat-o in martie in Austria, locul nasterii mamei sale, in conditiile in care ea nu mai vizitase aceasta tara niciodata, doar stie putina germana de la mama ei.

Acum Christine, aceasta femeie din Virginia, cu accent tipic de Sud, este o persona non-grata pentru S.U.A. dupa ce timp de 30 ani a votat, a platit impozite si taxe, a avut contributii la fondul de pensii si somaj. Stau si ma intreb cum este posibil sa se intample asa ceva si cum este posibil ca aceasta doamna sa locuiasca in Viena intr-un camin de persoane fara adapost, la capatul orasului, printre drogati, betivi si sa fie nevoita sa cutreiere in fiecare zi strazile Vienei, pentru ca fiecare zi intre ora 8 dimineata si 6 seara este data afara din adapost, datorita politicii de cazare a adapostului ?

Statea in fata mea, sorbind acel capuccino cu frisca si cu lacrimi in ochi imi povesteste cum o dor articulatiile de la atata hoinarit si din cauza diabetului, cum a ajuns o paria a societatii, cum toata viata ei a fost furata intr-o clipa, cum fiica ei cea mare se casatoreste acum in mai si cum nu va putea sa o vada la altar, cum umbla cu gentuta ei in care cu drag a impletit un sal in lungile ore petrecute pe strazi si cum intr-un final are credinta ca Dumnezeu a trimis-o aici cu un scop, nu l-a aflat inca, insa este sigur de asta.

Dupa 5 ore petrecute impreuna, am realizat ca problemele mele au disparut subit si ca de fapt sunt cel mai fericit om de pe Pamant si ca ea a fost intr-un fel sau altul ingerul meu in acea dupa-amiaza insorita in Viena, la fel cum si eu am fost pentru ea. Mi-a dat o felicitare pe care a adus-o cu ea din State si pe care intr-un mod ironic scrie ca "You are the man", alaturi de niste cuvinte din suflet, care m-au emotionat.

Ne-am despartit, mai plini de sperante, de incredere ca "Totul va bine", am facut schimb de numere de telefon (telefon care ii fusese facut cadou de o doamna din Africa de Sud pe care o cunoscuse la slujba de duminica) si de e-mailuri, urmand sa ne revedem cand ma intorc in august in Viena. Am fost profund marcat de povestea Christinei si de taria de caracater pe care o afisa in ciuda incercarilor extreme din ultima perioada, privind totusi cu optimism la viitor si ca intr-o buna zi se va intoarce la cei dragi... "Ce va fi, va fi" a spus ea la sfarsit..

Continuarea in episodul urmator...

Sprechen sie deutsch ? (28 aprilie 2009)

2009-05-01T09:22:00.000-07:00

...au fost primele cuvinte pe care le-am auzit imbarcandu-ma in calatoria catre "Tara de Aur" sau "Tara Fluturelui", Thailanda. O sa revin imediat la cum mi-a fost dat sa aud aceasta intrebare in mult iubita limba a lui Goethe, insa inainte de toate m-am gandit ca o mica prefata la cele ce vor urma n-ar strica.

In septembrie 2008, satul de corporatia mancatoare de suflete (nu-i dam nume acum, n-as vrea sa-i fac reclama) am ales sa merg pe un alt drum, un drum care rezona mai bine cu ceea ce imi doream eu de fapt din totdeauna: sa plec in lumea larga cu boceluta in spate si sa vad la ce as putea fi de folos. Era o seara tarzie destul de calduta de toamna, cand surfand pe site-ul celor de la World Wildlife Fund International (www.panda.org) am dat in mod intamplator peste programul "Youth Volunteer Program" care mi-a zgandarit imaginatia de la prima vedere. Pe scurt acest program te invita sa petreci 3 luni in Madagascar, ca voluntar, ajutand populatia indigena sa se ajute singura, printr-o serie de activitati de educatie si informare pe probleme de mediu, de dezvoltare durabila si constientizare a importantei mediului in relatia om-natura.

N-am stat pe ganduri, am aplicat, iar dupa circa 2 saptamani, am primit un mail din Elvetia (sediul WWF International) prin care mi se confirma ca am trecut cu bine prima etapa. Au urmat o serie de interviuri telefonice in engleza si franceza, plus alte teste, iar confirmarea de acceptare a venit undeva la sfarsitul lui octombrie. Deja imaginatia mea o luase razna: plaje albe, palmieri, cocotieri si mai stiu ce alti copaci exotici, oceanul azuriu, soarele la apus si tot felul de stereotipuri de genul asta... Incepusem sa ma pregatesc: pasaport, viza, bilet de avion, plasa de tantari, o tona de medicamente, vaccinuri, haine de vara, malarie, lotiune de plaja, echipament de snorkeling si un entuziasm oarescum bolnavicios...Intr-un final, 7 februarie era ziua in care trebuia sa ma urc in caruta zburatoare de la Blue Air catre Paris, urmand ca de acolo sa petrec alte 10 ore intr-o caruta la fel de zburatoare catre Antananarivo. A urmat si demisia, au urmat si lacrimile corporatiste de fericire stranse cu atata sarguinta si nesat in aproape 5 ani pe plantatia de bumbac. Eu urma sa dansez in jurul focului pe o plaja undeva in sud-vestul Madagascarului si asta era tot ce conta pentru mine.

Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, la sfarsitului lui ianuarie 2009 primesc un mail de la WWF din Elvetia prin care sunt anuntat ca in Marea Insula au inceput violente proteste stradale, datorita instabilitatii politice din regiune si ca plecarea mea si a celorlalti 5 voluntari este incerta.Disperare, emotii, nervi intinsi la maxim, tigari multe, prieteni pe care ii stresam cu tanguielile mele patetice...Eram jobless, homeless si cam toate "less-urile" la care va puteti gandi...

Am tras aer in piept si am inceput sa astept noutati legate de evolutia lucrurilor din Madagascar, iar situatia nu avea decat sa se inrauteasca pe zi ce trece: bai de sange, circa 170 morti, stare de alerta, toate ingredientele caracteristice unei lovituri de stat. Trecuse deja o luna de la virtuala mea plecare, iar plaja alba si oceanul azuriu incepusera sa se dilueze intr-o mare nebuloasa.Intre timp unul dintre voluntari (Sawyer din SUA) plecase catre Antananarivo in ciuda insistentelor WWF de a nu intra in tara datorita pericolelor la care se expunea, a ajuns acolo, a inceput sa ne relateze ca un adevarat reporter CNN ce se intampla, a prins ceva de lucru si acum vad poze cu el pe Facebook cercetand cu interes jungla madagascariana, activitati de altfel independente de WWF si de ce trebuia sa prestam noi acolo. Cele doua fete (Anna din Canada si Sian din Australia) au fost plasate de WWF in Senegal, iar ceilalti doi voluntari (Alex din Belgia si Markos din Grecia) au anulat participarea in proiect.

Mi se parea ca cerul pica pe mine si ca eu intru in pamant cu tot cu cerul pravalit. Intre timp era deja sfarsitul lui martie si eu aveam activitatile zilnice specifice unei loaze (trezit la ora 3 dupa masa, internet si din cand in cand cumparaturi la "supermarketul" Melaz din Pajura). N-am sa intru in detaliile legate de modul cum destrabalarea nocturna din aceste aproape 3 luni cat am taiat frunze la caini, alaturi de precupetii mei m-a facut sa ma simt din nou ca la 20 ani, cand boschetam diverse colturi ale Romaniei alaturi de aceeasi precupeti, pentru ca nu e cazul acum. Poate facem un blog mai draga mai pentru a istorisi si acele depravari, candva.. :)

Revenind la tragedia mea damboviteana, am insistat pe langa cei de la WWF sa-mi ofere un plasament intr-o alta tara unde aveau deschis un proiect si unde as putea fi de folos. Dupa indelungi schimburi de mail-uri, coordonatoarea noastra din Elvetia, ma anunta la inceputul lui aprilie ca am fost acceptat de catre biroul lor din Thailanda, pentru un stagiu de 3 luni in Bangkok, unde urma sa coordonez impreuna cu cei de acolo, un workshop international pe probleme de mediu. Entuziasmul meu a fost moderat la inceput si de faptul ca la inceputul lui aprilie in Thailanda au avut loc la fel ca si in Madagascar proteste stradale, dar acestea au regresat rapid, facand loc bucuriei mele care escala pe zi ce trece. Am repetat ciclul cu viza, bilete de avion etc si iata ca 28 aprilie urma sa devina Ziua cea Mare. Usor, usor a trecut timpul, cu oprire in statia "Paste" cu ale sale oua rosii, cozonaci si buna dispozitie ortodoxa, insa gandul nu-mi era deloc la acestea ci la plecarea mea.

28 aprilie dimineata, soare, cald, Bucuresti, coafura rezista...sau nu, pentru ca dormisem doar 3 ore in acea noapte si probabil aveam fata unui bidon turtit.M-am pus in masina alaturi de proprietareasa mea (Bibi, luv ya) si valea catre halta Titu a.k.a aerportul Baneasa (orice asemanare intre gara din Titu si aerportul Baneasca este reala). Ne-am protapit in fata aerportului, ne-am luat ramas bun (mentionez ca smiorcaielile de rigoare au avut loc cu o seara inainte la intalnirea precupetilor) si m-am pozitionat in sala de asteptare, unde personaje mai mult sau mai putin dubioase asteptau rata de Viena, operator Sky Europe.

Toate bune si frumoase, ne transporta caruta terestra la caruta aeriana, numai ca la imbarcare surprize surprize si nu cu Andreea Marin Banica Jr. ci cu semaforista sau ce functie o fi indeplinand madama aia in aerport, care imi mentioneaza ca nu-mi permite imbarcarea in avion deoarece bagajul meu de mana semana cu vuitoana (sac de rafie utilizat pentru transportul international de acareturi de catre conationalii nostri) unui romance venite din Madrid. Ce-i drept bagajul de "mana" arata precum un copil obez de 10 ani, dar cum sunt un optimist incurabil m-am gandit ca pot strecura nevazut ditamai hurdughia fara prea multe incidente, dar se pare ca nu. Semaforista s-a dus sa vorbeasca cu echipajul de bord, sa-mi sustina cauza si ulterior a revenit spunandu-mi ca e ok (nu stiu cum o cheama, dar o pup si ii multumesc pentru lobby-ul facut).

La intrarea in avion m-a intampinat o austriaca care folosise prea mult fond de ten la viata ei, cu un zambet larg pe buzele-i rubinii si care m-a intrebat tacticos: "Sprechen sie deutsch?"Continuarea in episodul urmator...